Atlantida

 Atlantida
     În prima parte a celui de-al patrulea ciclu cosmic, a existat acel continent denumit astăzi de oameni Atlantida, iar de spiritele naturii Hlisa-Veh. Trebuie menţionat că, în acea perioadă de timp, configuraţia continentelor era diferită de cea actuală. Geografic, continentul propriu-zis Atlantida se întindea în nordul Oceanului Atlantic de astăzi, undeva în apropierea Groenlandei.     Folosirea denumirii Atlantida naşte mereu confuzii. Unii cercetători moderni situează Atlantida în mijlocul Oceanului Atlantic, alţii o situează în apropierea Mării Negre, alţii în Antile, alţii o situează în Marea Egee ş. a. m.d.     De fapt, au cu toţii dreptate. Ceea ce astăzi poartă numele de Atlantida nu se referă în mod strict la un continet, la o ţară sau la un perimetru strict delimitat, ci mai degrabă la o epocă. Se ştie, de altfel, că arheologii moderni denumesc epocile trecute cu ajutorul 108
unor denumiri de locuri geografice. Astfel, ei vorbesc despre epoca aurignaciană, despre epoca solutreană sau despre epoca magdaleniană, folosind denumirile localităţilor istorice unde s-a descoperit, pentru prima oară, material arheologic cu anumite caracteristici. Ar fi, bineînţeles, o eroare să considerăm că evoluţia istorică s-ar fi consumat doar în acel perimetru, în care au fost descoperite, pentru prima oară, vestigii arheologice. Caracteristicile respective sunt comune unei anumite epoci istorice, desfăşurate pe întregul glob terestru.     Acelaşi lucru se poate spune şi despre Atlantida. Continentul astăzi dispărut, Atlantida, era doar unul din locurile de pe suprafaţa Pământului, în care s-a desfăşurat evoluţia celei de-a patra generaţii. Atlantida propriu-zisă era un continent brăzdat de munţi înalţi, pe vârfurile cărora fumegau vulcani. Ulterior, Atlantida s-a scufundat în apele Oceanului Atlantic, datorită activităţii vulcanice intense. Totuşi, în afara acelui perimetru situat în nordul Oceanului Atlantic, existau multe alte locuri populate - de exemplu, pe litoralul Mării Negre, chiar în apropierea gurilor Dunării, în insulele din Marea Egee, în nordul Africii, în Orientul Apropiat, în Extremul Orient, în America de Sud, în vestul şi nordul Europei etc. De aceea, este mult mai corect să vorbim despre o epocă atlanteeană, în care putem include activitatea desfăşurată de oameni atât pe continentul Atlantida, cât şi pe celelalte locuri populate.     În prima epocă a existenţei continentului Atlantida, Primordialii Luminii încă se manifestau în lumea oamenilor. Sub ocrotirea lor, au înflorit civilizaţii spirituale şi materiale avansate. Ulterior, când au început să se întrupeze tot mai mulţi oameni proveniţi din iad şi din Regatul morţilor vii, Primordialii Luminii s-au retras.     În epocile următoare, datorită influenţei crescânde a Celui rău, la fel ca în ciclurile cosmice anterioare, a apărut o incompatibilitate energetică între umanitate şi Pământul material. Noxele aurice rezultate în urma comportamentului defectuos al oamenilor s-au adunat iarăşi în mod primejdios, creând un dezechilibru major între oameni şi Spiritul Pământului. Datorită incompatibilităţii aurice dintre oameni şi globul terestru, spre mijlocul celei de-al patrulea ciclu, s-a produs un mare diluviu. Acesta a intrat în istorie sub denumirea de Potopul lui Noe.     În răstimpul diluviului, pe fundalul evenimentelor desfăşurate în lumea materială, a avut loc un mare război în ceruri. De data aceasta, adversarii Fiilor Luminii au fost spiritele naturii rebele de apă. Revărsările incredibile de ape din lumea materială au constituit doar interfaţa unor bătălii între Fiii Flăcării şi spiritele naturii rebele de apă (cele care controlează elementul apă). După diluviu, pământul a fost repopulat, iar oamenii generaţiei a patra şi-au reluat viaţa.     Pe pământul repopulat, unii dintre oamenii celei de-a patra generaţii au ales să trăiască la Miazănoapte, în timp ce alţii au ales să trăiască la Miazăzi. (Miazăziua este locul în care razele soarelui cad perpendicular, în timp de Miazănoapte este locul în care razele soarelui cad oblic. Maizăziua este situată la poli, iar Miazănoapte este situată la ecuator.) Unii au ales să locuiască la câmpie, alţii au ales să locuiască pe înălţimi. Unii au ales să respecte Legile lui Dumnezeu, iar alţii au ales să se însoţească cu fiinţele luciferice.     Astfel, şi după diluviu, istoria s-a repetat. Prin alianţa unei bune părţi a populaţiei cu fiinţele luciferice, dar şi pe fundalul exacerbării tendinţei oamenilor ce formau sămânţa cea rea de a-şi domina semenii, s-a accentuat sclavia spirituală a oamenilor, umplerea iadurilor şi a Regatului morţilor vii. În acea perioadă de timp, oamenii se întrupau direct din iad şi din Regatul morţilor vii, trăiau în lumea materială, făceau cam acelaşi fapte rele, şi se reîntorceau de unde au venit, într-un perpetum mobile, în care nimeni nu învăţa nimic.     Pentru a fi evitată o nouă mare ştergere, încă de la mijlocul celui de-al treilea ciclu, în sprijinul oamenilor au venit patru înalte fiinţe îngereşti lipsite de formă umanoidă, iar pământul a fost împărţit în patru mari zone aurice, fiecare zonă corespunzând unei regiuni din lumea materială. 109
     Fiinţele îngereşti lipsite de formă umanoidă care, în acea perioadă, au venit în ajutorul oamenilor sunt ceea ce, astăzi, desemnăm prin expresia Spiritul Poporului sau Îngerul protector (veghetor) al Poporului. În lumea eterică, Îngerul Poporului poartă titulatura de Prinţ.     Îngerul conducător al unui Popor este o fiinţă angelică lipsită de formă umanoidă. Trupul său spiritual este disipat, ca un abur energetic, pe o mare suprafaţă, iar aura sa circumscrie graniţele poporului respectiv.     Pământul a fost împărţit în patru mari zone (regate), fiecare zonă fiind condusă de un Prinţ al unui popor, după cum urmează: În Regiunea Orientului apropiat - Egipt, Mesopotamia, Persia, Fenicia - domnea Prinţul Orientului. În Regiunea  Extremului Orient  domnea  Prinţul   Phaderon,  în regiunea Americii centrale şi de sud domnea Prinţul Lametu, iar în regiunea Daciei străvechi domnea Prinţul Işşhion.     Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Primii trei dintre Prinţii amintiţi nu mai sunt astăzi în exerciţiul funcţiunii. O dată cu formarea naţiunilor moderne, locul lor a fost luat de alţi Prinţi, care domnesc peste o regiune mult mai mică. Dintre cei patru Prinţi iniţiali, doar Işşhion, Prinţul Daciei - devenit astăzi Prinţul Poporului Român - mai este în exerciţiul funcţiunii. De altfel, Işşhion, Prinţul conducător al Poporului Român este cel mai vechi dintre Prinţii popoarelor de astăzi.     Fiecare dintre aceste regiuni terestre conduse de un Prinţ al Poporului - sau, mai corect spus, circumscrise de aura acestuia -, avea o contraparte la nivelul Regatului morţilor vii. Astfel s-au format patru Regate mai mici ale morţilor vii, fiecare fiind constituit în teritoriul auric circumscris de Prinţul Poporului respectiv. Cele patru Regate erau autonome; fiinţele omeneşti nu puteau trece din unul în altul.

Noua expansiune cuantica

 Noua expansiune cuantică
     Într-un fel, Pământul actual poate fi considerat reîncarnarea Protopământului, datorită faptului că a avut la bază aceleaşi patternuri de forme. Totuşi, este vorba despre o planetă complet nouă. În prima fază a existenţei sale, Pământul era un paradis. Totul era nou şi perfect.     După revenirea pământului la viaţă, nu a fost nevoie de o nouă creaţie a omului. Primele fiinţe umane care s-au încarnat în lumea materială au fost Primordialii Luminii.     Primordialii Luminii sunt fiinţe umane perfecte, nemurdărite de păcat, din primele două generaţii. Ca structură aurică, Primordialii Luminii sunt formaţi din spirit, corp duh şi corp sufletesc. Unii dintre ei - mai ales cei din prima generaţie - nici nu au corp sufletesc, astfel încât se manifestă doar în corpuri duh. Primordialii Luminii apăruţi în primul ciclu al cosmosului, care au fost contemporani cu Shantiah, sunt de două feluri: neîmpărţiţi (androgini) şi împărţiţi (sexuaţi: bărbaţi şi femei). În schimb, Primordialii Luminii din cea de-a doua generaţie, sunt sexuaţi. Majoritatea dintre ei sunt bărbaţi. Ei au o aparenţă (o imagine) de corp sufletesc.     Imediat după creaţia globului terestru, care era un paradis, Primordialii Luminii au fost atraşi, în mod natural, prin sintonie, în noua lume, astfel încât, se poate spune că au fost primii ei locuitori. Ei au trăit în acel paradis o lungă perioadă de timp.     În mod firesc, Primordialii Luminii au avut fii şi fiice. Iniţial, noile fiinţe omeneşti chemate la viaţă la începutul celui de-al patrulea ciclu cosmic, au fost spirite provenite 107
din Lumea fără formă. Aceste spirite au primit corpuri duh noi, formând baza de plecare a celei de-a patra generaţii.     La fel de firesc, fiii şi fiicele Primordialilor Luminii au avut, la rândul lor, fiii şi fiice. Din păcate, progeniturile acestora n-au putut să se menţină prea mult timp la nivelul de puritate al părinţilor, asfel că, cu timpul, s-au manifestat în dezacord cu Firea lucrurilor. Prin manifestarea în dezacord cu Firea lucrurilor, progeniturile au provocat iarăşi modificarea habitatului terestru - la fel cum s-a întâmplat la începutul ciclului al treilea. Astfel, istoria s-a repetat.     Prin acţiunile lor, progeniturile Primordialilor Luminii au modificat iarăşi structura cosmosului, care a suferit o nouă expansiune cuantică, dar şi o materializare accentuată. Ceea ce este în interior s-a reflectat în exterior. Astfel, s-a pus iarăşi în mişcare imensul malaxor cosmic, al cărui principiu fundamental este eterna devenire.     Prin nesocotirea repetată a legilor ce formează Firea lucrurilor, progeniturile au adus la viaţă - au chemat la încarnare - alte fiinţe omeneşti, potrivit principiului sintoniei: cine se aseamănă se adună. În consecinţă, în loc să vină la întrupare, în continuare, spirite inocente din Lumea fără formă, au venit oameni din iad şi din Regatul morţilor vii. Astfel, s-a făcut iarăşi joncţiunea cu trecutul, iar paradisul terestru de la începutul celui de-al patrulea ciclu cosmic şi-a încheiat existenţa. În consecinţă, Pământul a cunoscut o materializare din ce în ce mai accentuată.     Paralel cu materializarea tot mai accentuată a globului terestru, Primordialii Luminii s-au retras din lume. Ei au rămas puri, astfel că n-au mai avut teren de manifestare şi puncte comune cu lumea oamenilor. Totuşi, ei n-au intrat în lumea eterică, ci au preferat să rămână la graniţa lumii materiale.     Într-un fel, se poate spune că ei se află şi astăzi la nivelul lumii materiale, dar sunt invizibili. Locuiesc în locurile pustii - unde predomină frigul extrem sau căldura excesivă -, dar nu interferează cu oamenii. Unii dintre ei stau "pe ape". Structura trupului lor de lumină este foarte înaltă din punct de vedere vibratoriu, astfel că nu sunt observaţi nici de fiinţele din lumea eterică, dar nici de cele din lumea materială. Oamenii celei de-a patra generaţii, indiferent dacă sunt sau nu în trup material, nu se pot ridica la nivelul lor energetic, astfel că nu-i pot observa.     Doar în situaţii excepţionale, Primordialii Luminii se pot manifesta la nivelul lumii materiale, printr-o materializare tainică. Atunci când se manifestă în planul material, trupul lor luminează pe timp de noapte precum un neon. Pe timp de ziuă au un aspect marmorean.
 Atlantida
     În prima parte a celui de-al patrulea ciclu cosmic, a existat acel continent 

Inainte si dupa marea stergere

5. ÎNAINTE ŞI DUPĂ MAREA ŞTERGERE
 Pământul actual
     Ciclul al treilea s-a încheiat printr-o mare bătălie dusă de către fiinţele luciferice, aliate cu oamenii care formau sămânţa cea rea, împotriva Fiilor Luminii şi a oamenilor care formau sămânţa cea bună. Pe pământ s-au luptat oamenii, iar în cer s-au luptat "zeii". Imediat după război, a urmat marea ştergere.     La marea ştergere, Duhul Sfânt s-a retras din creaţie, astfel că pământul a devenit pustiu şi gol. Totuşi, marea ştergere nu trebuie confundată cu perioadele de manifestare. La marea ştergere, a dispărut materia vie, astfel că pământul, ca glob cosmic, a dispărut. Nu a subzistat decât o imensă sferă aurică, care reprezenta scheletul auric al pământului - ca emanaţie a Spiritului pământului sau, mai precis, a Îngerului Formei care menţine structura aurică a globului terestru.     Echivalând timpul în ani actuali, mare ştergere a durat aproximativ 9000 de ani. La marea ştergere, Protopământul şi-a încheiat existenţa, dar planul cuantic material a continuat să existe. După marea ştergere s-a produs naşterea Pământului actual, sub acţiunea Duhului Sfânt.     S-ar putea spune că, după marea ştergere, a avut loc o nouă creaţie. Noua creaţie a avut la bază patternurile energetico-informaţionale, stocate în memoria planetei - a Îngerului Formei. Astfel s-a format Pământul actual şi a început ciclul al patrulea.     Marea ştergere s-a manifestat doar la nivelul planului material, nu şi la nivelul celorlalte planuri cuantice, care au rămas intacte. Dacă în locul marii ştergeri, s-ar fi desfăşurat o perioadă de nemanifestare, ar fi fost afectate toate celealte planuri cuantice. În răstimpul marii ştergeri, lumea eterică, iadul (iadurile), planurile cuantice ale fiinţelor luciferice şi Regatul morţilor vii (infraetericul) au rămas intacte.     Oamenii surprinşi în lumea materială de marea ştergere, au fost retraşi din circuitul evolutiv. Corpurile duh au fost "şterse", iar oamenii au redevenit spirite, fiind retraşi în 105
Lumea fără formă.

 Totuşi, şi de această dată, au existat patru mari categorii de oameni, care au supravieţuit, în corp duh, marii ştergeri. (în această clasificare nu sunt incluşi Primordialii Luminii, Primordialii independenţi şi Primordialii întunericului, care, oricum, au supravieţuit tuturor perioadelor de nemanifestare şi ştergerilor, începând din primul ciclu cosmic).     Prima mare categorie a fost formată din oamenii căldicei (sclavii) generaţiei a treia care, în momentul declanşării marii ştergeri, se aflau în iad.     A doua mare categorie a fost formată din oamenii generaţiei a treia care formau sămânţa cea rea, şi care, în momentul declanşării marii ştergeri, se aflau în planurile cuantice luciferice.     A treia mare categorie a fost formată din oamenii care, în momentul declanşării marii ştergeri, se aflau în Regatul morţilor vii.     A patra mare categorie a fost formată din acei oameni care au participat direct, aflaţi în trup fizic, la bătălia dintre Fiii Luminii şi Fiii întunericului - fie de o parte, fie de alta a baricadei - şi care s-au refugiat strategic în lumea eterică, cu puţin înaintea declanşării marii ştergeri. Oamenii din această categorie se împart în două clase.     Prima clasă de oameni ai generaţiei a treia, care s-a retras în  lumea eterică înaintea marii  ştergeri, este formată din oamenii "neutri". Această categorie de oameni au constituit, la nivelul lumii eterice, comunităţi închise, în care desfăşoară o existenţă paşnică, nebeligerantă.     O a doua clasă este formată din oamenii prometeici. Numele lor eteric este Ment. Chiar înainte de marea ştergere, oamenii prometeici au descoperit porţile de pătrundere din planul material în lumea eterică şi au rămas acolo.     Oamenii prometici sunt denumiţi astăzi "extraterestri", datorită faptului că se deplasează cu ajutorul OZN-urilor - obiectele zburătoare neidentificate. În lumea eterică, ei au construit o civilizaţie bazată pe tehnologie eterică.     În lumea eterică, oamenii prometeici au constituit un Centru de Putere propriu - al patrulea Centru de Putere al Lumii (anterior au fost create Centrul de Putere al Luminii, Centrul de Putere al întunericului şi Centrul de Putere al lui Iannus).     Oamenii prometeici nu sunt aliaţi cu Fiii Luminii, dar nici cu Fiii întunericului, ai căror duşmani declaraţi sunt. De fapt, oamenii prometeici sunt cei mai mari duşmani ai fiinţelor luciferice. În timpul bătăliei de la sfârşitul celei de-al treilea ciclu cosmic, oamenii prometeici au fost aliaţi cu fiinţele luciferice, în războiul contra Fiilor Luminii. În ultima fază a bătăliei, oamenii prometeici şi-au dat seama că au fost minţiţi de către fiinţele luciferice şi s-au retras. Şi în ziua de astăzi, lucifericii îi acuză de trădare pe oamenii prometeici. La rândul lor, oamenii prometeici le acuză pe fiinţele luciferice de minciună.     Actualmente, oamenii prometeici, coagulaţi în jurul Centrului de Putere propriu, nu sunt aliaţi cu fiinţele îngereşti sau cu oamenii primordiali, ci cu o altă categorie de fiinţe pe care le putem denumi semizei - o încrucişare între oameni şi vechii zei.     În concluzie, oamenii prometeici - cei denumiţi "extraterestrii" - au apărut în istorie doar la începutul celui de-al patrulea ciclu, după marea ştergere. De-a lungul timpului, ei şi-au perfecţionat în mod continuu tehnologia eterică, astfel că, în ziua de astăzi, se pot manifesta la nivelul lumii materiale, prin intermediul obiectelor zburătoare neidentificate. Unii dintre ei se manifestă în trup de formă umanoidă (care nu este însă un trup fizic propriu-zis) chiar la nivelul lumii materiale, fiind acei misterioşi oameni în 106

negru - men în black     Oamenii prometeici nu trebuie însă confundaţi cu Educatorii umanităţii din ciclul al treilea - Primordialii Luminii şi îngerii din ierarhia Fiilor Luminii. În ciclul al treilea, oamenii prometeici erau întrupaţi în lumea materială şi implicaţi în procesul palingeneziei cosmice. Abia după marea ştergere, după s-au refugiat în lumea eterică, oamenii prometeici au devenit ceea ce sunt în ziua de astăzi.     Trebuie precizat faptul că, în perioada de început a celui de-al patrulea ciclu cosmic, o parte dintre oamenii prometeici (denumiţi "constructori" sau "creatori de forme") au acţionat în sensul civilizării oamenilor de atunci - oamenii celei de-a patra generaţii. Totuşi, rolul lor în civilizarea oamenilor nu a fost atât de mare precum se crede astăzi.     În antichitate, existenţa lor era destul de cunoscută, dar nu au fost prea des menţionaţi în vechile scrieri sacre. Vechile scrieri sacre s-au ocupat în special de fiinţele îngereşti, nu de oamenii prometeici. În antichitate, oamenii prometeici erau numiţi călători sau pelerini, fiind adesea înveşmântaţi în negru. Nimeni nu-i confunda cu fiinţele îngereşti, aşa cum se procedează astăzi, într-un mod naiv. Ei sunt la fel de tereştri ca şi noi, oamenii, care ne încarnăm actualmente în lumea materială. Nu provin de pe alte sisteme solare sau galaxii, sunt oameni din cea de-a treia generaţie, care au trăit pe pământ în timpul celor trei Regate.     Oamenii prometeici se deplasează cu ajutorul OZN-urilor şi folosesc intrumente tehnologice de natură eterică. Îngerii şi oamenii primordiali - indiferent din ce categorie - nu au nevoie să se deplaseze sau să acţioneze cu ajutorul OZN-urilor. Puterile lor fiinţiale le sunt de ajuns.     În acest context, se poate spune că istoria umanităţii a fost mult mai complexă decât este prezentată de istoriografia modernă, care nu ia în calcul decât rămăşiţele materiale ale trecutului. De asemenea, se poate spune că istoria umanităţii este mult mai complexă decât încearcă să demonstreze cei care au o idee fixă - presupusa intervenţie a "extraterestrilor" în istorie.

Regatul mortilor vii

 Regatul morţilor vii
     Fireşte, de-a lungul celui de-al treilea ciclu, nu toţi oamenii au ajuns în iad. Cei care au devenit victime ale răului şi ale brutalităţii au pătruns în Regatul morţilor vii, care a fost inaugurat de către Abel, primul mort.     Denumirea de Regat al morţilor vii nu este defel o metaforă, ci exprimă în mod explicit structura aurică a oamenilor care ajungeau acolo. Un mort este un om căruia i-a murit corpul fizic şi sufletul. Oamenii cărora le murea sufletul - inclusiv cei cărora sufletul le era furat - ajungeau în iad. Fiindu-le furat sufletul, aceşti oameni nu mai aveau amintirea a toate, în schimb, oamenii din Regatul morţilor vii păstrau încă amintirea a toate, semn că sufletul lor (corpul sufletului) nu era furat. Oamenii erau vii în sensul că aveau amintirea a toate şi îşi păstrau indentitatea după moarte. Deşi erau lipsiţi de trup material, ei erau vii - erau morţi vii.     Ca structură aurică, morţii vii erau formaţi din spirit, corpul duh şi corpul sufletului. Ei aveau înfăţişarea unor fantome albicioase. Aveau chipuri idealizate, păstrau veşmintele şi semnalmentele fiziologice din momentul morţii. Dacă aveau răni, acestea păreau cicatrizate, nu deschise precum în cazul oamenilor care ajungeau în iad.     Datorită caracteristicilor structurii lor aurice, morţii vii se puteau manifesta atât în lumea lor, cât şi în lumea materială - la fel ca stafiile şi strigoii din ziua de astăzi.     Actuala lume infraeterică este doar o reminiscenţă a vechiului Regat al morţilor vii. Regiunea infraeterică, ca reminiscenţă a Regatul morţilor vii, este o zonă diferită de lumea eterică. Se poate considera că face parte din planul cuantic material, deşi este invizibilă percepţiei obişnuite. În această zonă nu se vede soarele, nu există alternanţa zi/noapte, deşi există o luminozitate lăptoasă, care asigură o bună vizibilitate. Din regiunea infraeterică se vede, ca printr-un geam, lumea materială.     Regatul morţilor vii a avut o istorie destul de frământată, care poate fi împărţită în două mari etape. Prima etapă s-a desfăşurat de la moartea lui Abel până aproape de epoca întrupării lui Iisus Hristos în lumea materială. După timpul actual, limita acestei etape poate fi situată între anul 1000 şi anul 650 înainte de întruparea lui Iisus Hristos. A doua etapă s-a desfăşurat între anul 650 şi anul 30/33 al erei creştine. 104
     În prima etapă - care se întinde în ciclul al treilea şi în prima parte a celui de-al patrulea ciclu - cei care pătrundeau în Regatul morţilor vii se manifestau cât se poate de paşnic. De fapt, după moartea trupească, aici au pătruns Adam, Eva şi o parte dintre fiii şi fiicele lor. Tot în prima parte a istoriei sale, datorită faptului că numărul morţilor vii sa mărit considerabil, Regatul morţilor vii s-a împărţit în patru mari zone, astfel că se poate vorbi despre patru mari regate ale morţilor vii.     Datorită faptului că se manifestau adesea în lumea materială, printr-o aparenţă de trup fizic, morţii vii erau cunoscuţi de oamenii întrupaţi şi chiar li se cerea ajutorul. Totuşi, oamenii întrupaţi ştiau foarte bine cu cine au de-a face, astfel că nu-i confundau cu cei vii.     Cel mai adesea, morţii vii îi ajutau pe oamenii întrupaţi să se vindece cu ajutorul unor leacuri numai de ei ştiute. Oamenii întrupaţi îi numeau vraci sau tămăduitori. Deşi aveau puterea de a face răul, morţii vii făceau doar binele. În acea vreme, morţii vii erau numiţi altaizi.

Invatatorii

 Învăţătorii
     Cei mai importanţi oameni care pot fi regăsiţi în iad sunt cei care pot fi denumiţi învăţători. Ei formează o categorie foarte mică de oameni, cam zece la un milion, care prin exercitarea liberului arbitru, aleg să devină educatori ai semenilor lor aflaţi în iad.     Învăţătorii sunt oameni evoluaţi, care au ajuns în iad, în urma unor evenimente ceva mai speciale. Majoritatea dintre ei au ajuns în iad datorită faptului că, aflaţi în lumea materială, au fost copleşiţi de nedreptăţile unor semeni de-ai lor şi au ales să se răzbune în mod personal. Totuşi, ca amploare, răzbunarea lor a transcens atât nivelul omenesc, cât şi nivelul îngeresc, în sensul că acţiunile lor distructive nu au fost influenţate de nici o altă fiinţă - nici chiar de fiinţele luciferice. Şi ca putere, răzbunările lor au transcens atât nivelul omenesc, cât şi nivelul îngeresc.     Un om devenit învăţător în iad are ca antecedent karmic o răzbunare absolută, de mare amploare, realizată prin puterile fiinţei proprii. Prin răzbunare absolută se înţelege crima. În cazul acestor oameni, răzbunarea absolută se realizează conştient.     În această categorie intră oamenii care se răzbună în mod absolut, prin crimă, în urma unui acces necontrolat de furie, pe un număr mare de semeni de-ai săi. Tot în această categorie poate intra un om care, fiind nedreptăţit de un semen de-al său, l-a 102
blestemat pe acesta printr-o formulă de tipul: "praful şi pulberea să se aleagă de tine şi de familia ta". Emisia de energie negativă din timpul blestemului a fost atât de puternică, încât a declanşat o acţiune distructivă, în care nu a fost implicată nici mână omenească, nici mână îngerească. Până seara, atât persoana care-i făcuse nedreptatea, cât şi familia sa, au murit. Este ca şi cum, furia intensă a trezit în omul respectiv o capacitate / putere - un siddhis - care a acţionat într-un scop distructiv.     În viaţa de zi cu zi, astfel de stări de furie sunt destul de dese, dar, de regulă, nu provoacă efecte distructive. În general, dacă au drept subiect o persoană motivată, ele pot cauza perturbări serioase ale aurei celor din preajmă, iar în cazul în care se folosesc blesteme, pot produce accidente. Cu cât emisia de furie este mai intensă, cu atât efectele sunt mai dramatice.     Există însă persoane, a căror furie atinge un nivel atât de profund, încât prin rostirea unor injurii sau blesteme declanşează efecte distructive imediate. Emisia de furie este atât de mare în momentul răzbunării absolute, încât transcende atât nivelul omenesc, cât şi nivelul îngeresc. O astfel de capacitate o aveau doar oamenii primelor două generaţii  -  în  special Shantiah  -,   care  porunceau  naturii   să  crească, doar prin intermediul rostirii unor cuvinte.     Acest tip de răzbunare absolută poate fi realizată prin trei mijloace: prin folosirea voinţei (sunetul împotriva nedreptăţii); prin folosirea faptei (lumina contra nedreptăţii); prin folosirea gândului (mirosul contra nedreptăţii).     După moarte, ajunşi în iad cu asemenea antecedente, fiind încărcaţi cu o energie remanentă de ordin distructiv, oamenii din această categorie se schimbă şi devin învăţători. Ei devin atât de puternici, încât nu pot fi legaţi sau supuşi de Gardienii luciferici ai iadului, dar nici de gradele ierarhice înalte ale fiinţelor luciferice.     Datorită puterilor lor, învăţătorii pot să-i contacteze chiar pe conducătorii iadului, pe Primordialii întunericului, pe spiritele rebele ale naturii sau pe fiinţele luciferice de grad înalt, de care adesea îşi bat joc. Învăţătorii sunt singurele fiinţe din iad care se pot lupta de la egal la egal cu orice fiinţă luciferică din categoria Dree (la fel cum strigoii sunt singurele fiinţe care pot face acelaşi lucru în lumea eterică).     Ajunşi în iad, învăţătorii înţeleg că au greşit, dar nu doresc să mai plece de acolo. Prin aceasta, învăţătorii vor, într-un fel, să-şi răscumpere greşelile comise, astfel încât devin eliberatori ai oamenilor din iad.     Cu oamenii care deja sunt în iad, în zona a treia, învăţătorii nu au ce face; nimeni nu se poate înţelege cu ei, sunt umbre lipsite de înţelegere şi de conştiinţă. Atunci atenţia învăţătorilor se îndreaptă asupra acelor oameni care abia pătrund pe Poarta iadului - în special asupra acelor oameni cu care sunt în rezonanţă aurică. Datorită puterilor de care dispun, învăţătorii simt imediat când pătrunde un nou venit şi nu-i lasă pe Gardienii iadului să se "ocupe" de el. O dată intrat în mâinile Gardienilor iadului, orice om devine o umbră cu care nu se mai poate înţelege nimeni.     Fireşte, Învăţătorii nu-i pot salva pe toţi noi veniţii care pătrund în iad, întrucât nu au capacitatea de aseitate. Totuşi, treptat, îşi formează o "bază de instrucţie" stabilă, formată din ce în ce mai mulţi noi veniţi în iad, care de acum înainte vor forma armata sa.     Armata unui Învăţător este formată din trei grupuri grupuri principale. Primul grup este format din războinici, al doilea grup este format din predicatori, iar al treilea grup este format din marea masă a oamenilor.     Sub conducerea Învăţătorului, predicatorii îi învaţă pe noii sosiţi elementele de bază: cine sunt ei cu adevărat şi cine este Dumnezeu; ce este iadul, cine-l conduce şi cum au ajuns acolo; cum pot să suprvieţuiască în continuare în iad, fără să înnebunească, în condiţiile absenţei lui Dumnezeu. În sfârşit, îi învaţă cum să se reîntoarcă la lumină, în lumile "de deasupra". În cele din urmă, cunoscând adevărul, oamenii devin liberi - nu mai sunt sclavii nimănui.     Deşi se luptă permanent cu fiinţele luciferice, cu Gardienii iadului, cărora adesea le
103
trag bătăi straşnice, aducând prejudicii majore trupurilor de formă umanoidă ale acestora, cei aflaţi sub conducerea învăţătorilor au o mare compasiune pentru toate aceste fiinţe. Ei dobândesc o mare compasiune pentru fiinţele luciferice, pentru spiritele rebele ale naturii şi pentru Primordialii întunericului (aici nu este însă vorba despre "simpatia" călău - victimă).     Încetul cu încetul, sub conducerea învăţătorilor are loc reeducarea tuturor oamenilor astfel salvaţi, până când, din întunecată, imaginea lor devine luminoasă. În momentul în care imaginea devine luminoasă, se realizează un flash energetic între omul în cauză şi Poarta iadului, care se deschide. În acel moment, devenit liber, omul iese din iad, iar porţile se închid în urma sa. De fapt, iadul îl ejectează afară instantaneu pe acel om, datorită diferenţei de potenţial.     Învăţătorii sunt singurele fiinţe luminoase (cu imaginea luminoasă) din iad, care nu vor să iasă. Înverşunarea lor este atât de mare, încât rămân acolo perioade foarte lungi de timp. Visul lor este să distrugă definitiv iadul şi să scoată toate sufletele captive.     Lozinca învăţătorilor este "Împreună (noi, oamenii), prin   puterea   noastră,  vom învinge",   iar  salutul   lor  se realizează prin ridicarea ambelor mâini deasupra capului, cu pumnii strânşi (pumnul strâns, ridicat în sus, este semnul Victoriei şi aparţine Îngerului Mihail; în cosmos, Îngerul Mihail este - reprezintă - Victoria).

Principiul de functionare al iadului

 Principiul de funcţionare al iadului
     Ca realitate ontologică, iadul nu ar trebui să existe; tot astfel, nici planurile cuantice ale fiinţelor luciferice nu ar trebui să existe. Într-un fel, se poate spune că iadul nu are realitate ontologică, deşi există.     Cosmosul şi fiinţele bune există datorită faptului că sunt constituite din energia Duhului Sfânt. Fiii Luminii şi oamenii arată "normal" în lumea de dincolo, datorită faptului că sunt permanent în conexiune cu Dumnezeu şi cu energia vie a Strălucirii (Luminii) lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt. În schimb, nici iadul, nici planurile cuantice ale fiinţelor luciferice nu sunt formate din energia vie a Duhului Sfânt, aşa cum sunt formate celelalte planuri cuantic. Totuşi există.     Ce le face să existe ? Prin ce forţe pot fi menţinute în stare de funcţiune ?     Deşi această întrebare pare a fi extrem de complicată, constituind un mare mister, răspunsul este cât se poate de simplu: atât iadul, cât şi planurile cuantice ale fiinţelor luciferice nu au la bază aportul energetic dumnezeiesc - energia Duhului Sfânt, ci energia oamenilor sclavi. Acesta este adevăratul motiv pentru care fiinţele luciferice fură 101
corpul sufletului oamenilor - inclusiv inima fiinţei sufletului, care este amintirea a toate.     Fiinţele luciferice, care sunt moarte, revin la viaţă datorită energiei generate de corpul sufletului oamenilor. Ajunşi în iad, oamenii mor, iar fiinţele luciferice învie.     Fiinţele luciferice îşi menţin existenţa trupului de formă umanoidă şi par vii cu ajutorul energiei corpului sufletului oamenilor. Prin propriile puteri, fiinţele luciferice nar putea exista nici o clipă în cosmosul lui Dumnezeu. Ele s-ar disipa în neant, iar forma lor umanoidă s-ar destructura imediat. Păcatul înseamnă moartea şi, în final, dispariţia din cosmos.     Neîncetat, fiinţele luciferice - Primordialii întunericului, fiinţele îngereşti Dree şi spiritele rebele ale naturii Lorehh - fură energia  corpului  sufletului  oamenilor  care făptuiesc  răul. Uneori, fiinţele luciferice arată urât, ca aspect, datorită faptului că au un imens deficit de energie (de putere şi tărie). Pentru a-şi potoli foamea de energie, ele fură neîncetat sufletele oamenilor. Dacă nu şi-ar trimite neîncetat mesagerii, care formează sămânţa cea rea, în lumea materială, fiinţele luciferice ar dispărea din cosmos.     Pentru a supravieţui în cosmos, fiinţele luciferice videază de energie sufletele oamenilor din iad, care devin astfel ca nişte umbre lipsite de conştienţă şi de identitate. Iadul nu este altceva, pentru fiinţele luciferice, decât o imensă clinică de întinerire şi de înfrumuseţare, în detrimentul oamenilor care le devin victime.     Fiinţele luciferice şi oamenii din sămânţa cea rea devin astfel un fel de vampiri energetici. Vampirii fizici, cei care se presupune că se hrănesc cu sângele victimelor, nu există; probabil că mitul vampirului avid de sânge proaspăt a proliferat în epoca actuală, datorită faptului că este mult mai comod de explicat. Fiinţele luciferice distrug neîncetat viaţa oamenilor, pentru a supravieţui în cosmos. Acesta este principiul de manifestare al răului.     Fiinţele luciferice au tot interesul ca oamenii din lumea materială să nu-şi descopere potenţialităţile - puterile dumenzeieşti de Preoţi în devenire ai lui Dumnezeu. Ele vor să profite de puterile potenţiale ale oamenilor, pentru a le folosi în scopuri proprii.

Iadul

 Iadul
     Epoca sclaviei spirituale a oamenilor a durat de la mijlocul ciclului al treilea, de la apogeul celor trei mari Regate şi până la crucificarea lui Iisus Hristos, care s-a petrecut în ciclul al patrulea.     O dată cu începutul epocii sclavagiste, marea majoritate a oamenilor căldicei au devenit sclavi - atât sclavi materiali, cât, mai ales, sclavi spirituali ai zeilor luciferici. Toţi oamenii căldicei, care au fost botezaţi prin ritualuri, au continuat să rămână sclavi şi după moartea trupească, datorită legăturii energetice cu zeii luciferici, legături întărite prin peceţile ce li se puneau pe corpul sufletesc.     După moarte, oamenii deveniţi sclavi - care deja formau marea masă a populaţiei - nu puteau merge în lumea eterică, acolo unde nu mai putea ajunge nimeni. Doar o mică parte dintre oameni ajungeau în Regatul morţilor vii. Oamenii ajungeau în Regatul morţilor vii, doar în cazul în care treceau prin evenimente similare cu Abel: erau nedreptăţiţi ori erau ucişi (deveneau victime). În schimb, datorită existenţei peceţii sclaviei pusă la nivelul corpului sufletului, restul oamenilor cădicei ajungeau după moarte în iad.     Datorită naturii faptei sale, în momentul morţii sale trupeşti, Cain a făcut joncţiunea dintre planul cuantic al lumii materiale şi planul cuantic al fiinţelor luciferice. Astfel, a creat un culoar spaţio-temporal - o gaură de vierme numită iad, de forma unei pâlnii - între planul cuantic material şi planul cuantic al fiinţelor luciferice.     De fapt, Cain a deschis doar primul şi cel mai adânc nivel al iadului - iadul cel mare. Urmaşii săi au deschis alte nivele ale iadului, în funcţie de natura faptelor rele pe care le-au comis, dar şi de natura fiinţelor luciferice, cărora le-au devenit sclavi.     În total, în epoca sclaviei spirituale - de-a lungul celui de-al treilea şi a celui de-al patrulea ciclu cosmic, până la crucificarea lui Iisus Hristos - au fost create 76 de găuri de vierme spaţio-temporale, care pot fi considerate a fi niveluri sau regate ale iadului - sau, pe scurt, iaduri.     Între cele 76 de găuri spaţio-temporale nu existau căi de comunicare; fiecare dintre ele era independent. Mai mult decât atât, cele 76 de nivele - regate ale iadului sau iaduri mai mici - se războiau neîncetat între ele, pentru cucerirea a cât mai multor suflete. Pe pământ se războiau preoţii şi războinicii, iar dincolo de planul fizic se războiau zeii luciferici şi Primordialii întunericului.     O gaură de vierme - un regat al iadului - are o poartă foarte strâmtă, care se continuă printr-un tunel foarte îngust, prin care poate pătrunde o singură persoană. După ce omul pătrunde înăuntru, peisajul se deschide progresiv, ca o pâlnie. Dincolo de tunel, iadul se prezintă ca o lume infinită, plană, fără cer - ca o lume inversată. Cerul este ca un hău aflat deasupra capetelor oamenilor care îşi duc existenţa acolo.     Fiecare regat al iadului are un conducător. Totuşi, conducătorul unui regat al iadului nu este o fiinţă luciferică din categoria Dree - un zeu fals -, ci o fiinţă omenească, un Primordial al întunericului (din primele două generaţii). De fapt, se poate vorbi despre o conducere bicefală: omul primordial este dublat de o fiinţă îngerească luciferică sau de un spirit rebel al naturii.     Din staf-ul conducătorului iadului fac parte numeroşi oameni din sămânţa cea rea, dar şi numeroase fiinţe luciferice Dree sau spirite rebele ale naturii, Lorehh. Oamenii din staf-ul conducătorului iadului pot fi denumiţi amăgitori, datorită faptului că, atunci când 98
se întrupează în lumea materială, se manifestă ca sămânţă rea. Ei sunt cei care dau tonul nedreptăţilor din lumea materială. Restul populaţiei, căldiceii. doar îi imită; căldiceii intră în categoria amăgiţilor. Astăzi, în lumea materială, la o sută de oameni căldicei (amăgiţi) există doar unul sau doi amăgitori "de profesie".     Iadul - ca aspect ortoexistenţial - nu trebuie confundat cu planul cuantic al fiinţelor luciferice. Planul cuantic al fiinţelor luciferice, Dree, are cinci subniveluri, fiind altceva decât iadul; el este format dintr-o altă energie. Iadul, sau, mai corect spus, iadurile sunt acele găuri de vierme care doar fac legătura dintre planul material şi planurile cuantice ale fiinţelor luciferice. Se poate spune că între lumea materială şi planul cuantic al fiinţelor luciferice s-au format mai multe culoare sau tuneluri - găuri de vierme. Fiecare culoar a devenit o lume în sine, un iad.     Fiecare gaură de vierme numită iad este formată din trei zone principale. Prima zonă este cea rezidenţială, în mijlocul căreia se află palatul conducătorului regatului respectiv şi al ajutoarelor sale - oameni, Dree sau Lorehh.     În a doua zonă locuiesc acei oameni care au aderat, în timpul vieţii, la sămânţa cea rea, devenind, ei înşişi, sămânţa cea rea - asupritorii de profesie, o parte din preoţii templelor zeilor falşi, unii războinicii, unii regi etc. În palate fastuoase şi într-un peisaj mirific, reprezentanţii de frunte ai acestora se bucurau de o existenţă postmortem îmbelşugată.     În a treia zonă a iadului trăiau sclavii de rînd - oamenii care au fost cândva căldicei. Ei îşi duceau existenţa postmortem în condiţii mizere, într-un fel de mocirlă, învăluită în pâcle groase, printre trunchiuri de copaci retezaţi, vegetaţie stearpă etc. Peste tot persistau mirosuri grele, culori întunecate.     Oamenii din această ultimă categorie au devenit sclavi în timpul existenţei terestre, în urma aplicării peceţii luciferice. Unii au aderat la zeii luciferici doar prin intermediul vocii, alţii din inimă (din convingere). Totuşi, există o diferenţă esenţială între oamenii care aderau din inimă şi oamenii care aderau doar în mod formal, prin intermediul vocii. Prima categorie ajungea în zonele plăcute ale iadului, în zona a doua. În schimb, a treia categorie ajungea în zona a treia a iadului ("talpa iadului").     Din nefericire, chiar şi cei care au devenit sclavi prin intermediul vocii - care au minţit pentru a supravieţui, care au aderat de frică, pentru a-şi creşte copiii, pentru a trăi în condiţii relativ decente etc - ajungeau, după moarte tot în iad, datorită existenţei peceţii luciferice aplicată la nivelul corpului sufletului. Sclavia a fost un principiu diabolic, prin intermediul căruia oamenii cumsecade - căldiceii - au ajuns în iaduri.     Totuşi, pentru a desluşi tainele procesului prin care oamenii cumsecade (căldiceii) au ajuns în iad, trebuie reiterat pe scurt procesul auric al morţii. După cum s-a menţionat, la moarte, toate structurile aurice exterioare - corpul astral, corpul mental etc - sunt resorbite în suflet, mai precis în corpul sufletului. La scurt timp după aceea, energiile modulate energetico-informaţional din corpul sufletului sunt aspirate în corpul duh, care îşi continuă, în mod autonom, existenţa post-mortem. O perioadă variabilă de timp după acest proces, la nivelul corpului duh rămâne imprimată o imagine remanentă a corpului sufletului - de fapt, a fizionomiei omului din momentul morţii (nu din momentul înmormântării). De exemplu, dacă un om a murit cu hainele sfâşiate şi cu o rană pe frunte, atunci, după moarte, păstrează această imagine, indiferent cu ce veşminte a fost înmormântat sau indiferent de înfrumuseţările cosmetice care au fost aplicate cadavrului.     După cum se poate remarca, este vorba doar despre o imagine, formată dintr-o energie karmică specifică, ce se imprimă în corpul duh, nu despre corpul sufletului propriu-zis, care dispare la scurt timp după moarte. În condiţii normale, această imagine se şterge după o perioadă petrecută de corpul duh în lumea de dincolo. Treptat, în lumea de dincolo, imaginea fizionomică a ultimei existenţe trupeşti se estompează, iar corpul duh dobândeşte o imagine care constituie sinteza tuturor fizionomiilor pe care omul le-a avut de-a lungul existenţelor sale. 99
     După momentul morţii, când procesul transferului de energii modulate informaţional în corpul duh nu este încheiat, omul se află într-o situaţie foarte delicată. Omul încă nu este un corp duh, iar conţinutul informaţional se află la nivelul corpului sufletului. Chiar în acele momente delicate, are loc furtul sufletului - al corpului sufletului.     Datorită rezonanţei dintre pecetea luciferică aplicată la nivelul corpului sufletului omului şi structura aurică a fiinţelor luciferice, se deschide instantaneu Poarta 2. Fiinţele luciferice pătrund foarte rapid prin Poarta 2 şi fură fie porţiuni din corpul sufletului, fie corpul sufletului integral. De fapt, ceea ce interesează cel mai mult fiinţele luciferice este o anumită parte a corpului sufletului, şi anume inima fiinţei sufleteşti. Inima fiinţei sufleteşti este amintirea a toate, locul în care sunt stocate experienţele omului în lumea materială.     Fiindu-i furat sufletul (corpul sufletului) chiar în acele momente, împreună cu inima fiinţei sufleteşti (care este amintirea a toate), omul devine un fel de zombi.     Fireşte, corpul sufletului nu este omul însuşi, ci este ca un palton, dar în acel palton se află portmoneul ce conţine tot avutul existenţial acumulat de-a lungul vieţii. Portmoneul omului este chiar inima fiinţei sufleteşti.     Imediat după furtul inimii fiinţei sufleteşti, omul rămâne un corp duh acoperit cu o energie remanentă care păstrează imaginea holografică a corpului sufletului - imaginea omului din momentul morţii.     În acele momente, omul nu are încă nici puterile corpului duh, nu are nici suflet, nici corp material. Dacă-i este furat sufletul chiar în acele momente, omul este făcut şah-mat şi, în consecinţă, pătrunde automat în iad. Pur şi simplu, este aspirat cu viteză în iad, fără posibilitatea de a se mai opune. Chiar în secunda pătrunderii în iad, omul păleşte; acea imagine de suflet devine ca o umbră palidă, datorită faptului că i-a fost furată inima fiinţei sufleteşti care conţine amintirea a toate.     Fără amintirea a toate, omul devine zombi: îşi pierde memoria, îşi pierde identitatea, uită absolut tot ce ştia înainte, uită de existenţa sa întrupată; uită că, la origine este un corp duh, uită de faptul că există Dumnezeu, uită că trebuia să devină Preot al Dumnezeului Celui Viu. Omul devine o umbră.     În antichitate era o maximă, pe care astăzi mulţi exegeţi o interpretează ca pe o banală figură de stil: decât o umbră în iad, mai bine cerşetor pe pământ. Din păcate, această maximă reflecta, ad literam, cum nu se poate mai clar, ce se întâmpla cu oamenii cărora le era furat sufletul - mai precis, inima fiinţei sufletului.     Ceea ce păţesc oamenii obişnuiţi (căldiceii) în adâncurile iadului, ca locuitori ai zonei inferioare - zona a treia - depăşeşte orice imaginaţie. Deveniţi umbre fără identitate, oamenii au senzaţia că s-au născut în momentul în care au pătruns în iad. Oricum, nici nu-şi amintesc că a existat ceva înainte de a pătrunde acolo. Se văd, dintr-o dată, întrun ţinut dezolant, în mlaştini, în nămol sau în ţinuturi aride, brăzdate de fulgere sau biciuite de ploi foarte violente. Jur împrejur, există doar cioturi de copaci, pământ crăpat, iarbă arsă. Uneori resimt un frig năpraznic, alteori resimt o umezeală pătrunzătoare, care le dă o senzaţie de îngheţ interior. Deasupra se întinde un cer negru, ca un hău imens, care ucide şi ultima fărâmă de speranţă. De fapt, în iad nu există nici un fel de speranţă, pentru că nu există Dumnezeu. În iad există doar opusul caracteristicilor lui Dumnezeu. Dumnezeu este viaţa.     Trupul în care se înfăţăşează oamenii care ajung în iad este de plâns; au aceleaşi haine în care au murit. Deşi este vorba doar despre imaginea corpului sufletului, care reflectă aspectul vestimentar şi fizionomia cu care au murit, pentru oamenii din iad este vorba despre o realitate: ei au trup echivalent trupului material, în care simt durerea mai acut decât o fiinţă din lumea materială. Ei au imprimat pe trup, ca imagine reziduală, aceleaşi răni ce le-au cauzat moartea. Unii oameni sunt răniţi de sabie sau de alte obiecte ascuţite, alţii au ţăruşi înfipţi în diferite locuri ale trupului. Rănile nu se mai închid, iar din ele curge nu sânge, ci un fel de puroi.     Imediat ce au pătruns prin gura ca o pâlnie a iadului - Poarta iadului - , oamenii 100
sclavi sunt legaţi cu lanţuri grele la mâini şi la picioare de nişte fiinţe înspăimântătoare: Gardienii iadului. Gardienii iadului sunt fiinţe luciferice din cele mai decăzute, cu aspecte fizionomice adesea înfiorătoare.     Lagaţi cu lanţuri, în grupuri compacte, oamenii sclavi sunt puşi la muncă silnică. Concomitent, sunt biciuiţi şi înjuraţi, sunt umiliţi şi adesea călcaţi în picioare (la propriu), de către Gardienii iadului. Nu există dimineaţă, amiază sau seară, astfel că munca este permanantă: nu se opreşte nici un moment.     Cu oamenii din iad nu se poate discuta, întrucât nu înţeleg nimic: sunt total abrutizaţi, inerţi în durerea lor fără sfârşit. Sunt umbre vrednice de plâns.     Biciuiţi neîncetat, cu lanţuri grele la mâini şi la picioare, oamenii construiesc cetăţi, poduri sau alte construcţii, pe care apoi le dărâmă. Au permanant o foame şi o sete mistuitoare: nu există apă sau hrană. Singura apă pe care o beau este cea de pe cioturile copacilor, singura hrană este cea aruncată cu dispreţ de Gardienii iadului, dar aceea este total insuficientă. Fireşte, oamenii n-au nevoie de hrană ori de apă; au doar senzaţii ce generează o suferinţă imensă. În iad, foamea şi setea sunt scrise întotdeauna cu majuscule.     Gardienii iadului plimbă adesea hrană şi apă prin faţa oamenilor care pătrund acolo, doar în batjocură. În batjocură şi în scop "educativ". În iad, oamenii sunt "educaţi" să facă rău aproapelui lor. Principiul iadului este următorul: să faci rău aproapelui, pentru ca tu să trăieşti bine.     Oamenii care respectă principiul iadului sunt imediat ridicaţi în "rang" : li se pune în mână un bici şi sunt puşi supraveghetori peste semeni de-ai lor. În schimbul acestei activităţi li se fac promisiuni: vor avea apă şi băutură pe săturate. Uneori, li se arată, pentru un răstimp foarte scurt, zona a doua a iadului, în care se găsesc de toate, din belşug, cu promisiunea că vor ajunge acolo, doar dacă vor coopera. Apoi sunt trimişi iarăşi între semenii lor, pentru a le fi gardieni.     Privit de sus, iadul este o zonă sumbră, foarte întinsă, în care locuiesc miliarde şi miliarde de suflete omeneşti. De peste tot se aude un sunet format din tângurile neîntrerupte ale miliardelor de suflete torturate.     În iad lipseşte speranţa, lipseşte lumina, lipseşte viaţa, rănile nu se închid, totul emană un miros pestilenţial. În iad lipseşte Sursa vieţii, luminii şi speranţei - Dumnezeu.

Inceputul sclaviei sufletului

 Începutul sclaviei sufletelor 95
     Chiar şi după formarea celor trei Centre de Putere, o lungă perioadă de timp, oamenii au fost educaţi şi civilizaţi de către Educatori. Unii dintre Educatori au fost oameni primordiali, alţii au fost îngeri din ierarhia Fiilor Luminii. De fapt, primii Educatori ai oamenilor din generaţia a treia au fost Primordialii Luminii.     Treptat, cu sprijinul Primordialilor Luminii (dar şi cu sprijinul oamenilor primordiali independenţi), oamenii celei de-a treia generaţii au construit o civilizaţie înfloritoare. Date fiind caracteristicile de atunci ale Protopământului, această formă de civilizaţie era diferită de cea actuală. În acea perioadă, Protopământul nu era atât de solidificat precum în ziua de astăzi, astfel că civilizaţia oamenilor celei de-a treia generaţii avea la bază manipularea energiilor din natură. Cu alte cuvinte, era o civilizaţie spirituală, bazată pe folosirea unor puteri sufleteşti - siddhisurile.     Treptat, sub influenţa benefică a Educatorilor, umanitatea s-a constituit în trei mari Regate. Primul Regat cuprindea aproape întregul teritoriu al Europei şi avea două centre spirituale importante. Primul centru spiritual se afla pe actualul teritoriu al României, prin Dobrogea de astăzi, iar al doilea centru se afla undeva în vestul Spaniei. Al doilea Regat cuprindea o mare parte a continentului asiatic. Al treilea mare Regat se întindea în Africa. Principalul său centru spiritual se afla undeva în Etiopia de astăzi.     În a doua parte a existenţei Protopământului, chiar la apogeul celor trei mari Regate, o parte din urmaşii protopărinţilor Adam şi Eva - oamenii generaţiei a treia - s-au complăcut din ce în ce mai mult în făptuirea răului. Prin faptele lor rele, oamenii generaţiei a treia au ales păcatul şi moartea, aliindu-se astfel cu fiinţele care au făcut aceeaşi alegere în ciclurile cosmice anterioare: Shantiah, Primordialii întunericului, Halshithan, Lucifer, Dree, Lorehh etc. Faptele rele, situate în afara legilor cosmice, ale oamenilor întrupaţi au reprezentat calea prin care Cel rău a dobândit putere şi tărie. Dobândind putere şi tărie, Cel rău s-a amestecat tot mai mult în existenţa materială a oamenilor celei de-a treia generaţii. În consecinţă, principalii Educatori ai umanităţii - Primordialii Luminii şi îngerii din ierarhia Fiilor Luminii, chiar şi oamenii primordiali independenţi - au întrerupt contactul cu lumea oamenilor.     Pentru ca o fiinţă îngerească sau chiar o fiinţă omenească decorporată să păstreze contactul cu planul material este necesar să aibă un capăt de pod în lumea materială. Capătul de pod este constituit, fireşte, din oameni întrupaţi. Fără sprijinul unor oameni întrupaţi, nici o fiinţă îngerească sau omenească decorporată nu îşi poate exercita influenţa asupra lumii materiale.     Aşa s-au petrecut evenimentele şi în perioada de apogeu a Protopământului, în epoca celor trei mari  Regate.  Datorită faptului că oamenii s-au aliat, prin exercitarea liberului lor arbitru, cu Cel rău, Educatorii nu au mai putut ajuta umanitatea.     După retragerea Educatorilor, populaţia ce forma cele trei mari Regate a luat-o pe căi greşite, pentru ca, în cele din urmă, să se scindeze în mod dramatic.     La un pol, se situau oamenii care încă erau aliaţi cu îngerii din ierarhia Fiilor Luminii şi cu Primordialii Luminii -, care formau sămânţa cea bună. Ei formau o minoritate. Treptat, oamenii care formau sămânţa cea bună s-au retras în diferite locuri strategice, în jurul propriilor centre spirituale - temple, lăcaşuri de cult etc -, majoritatea fiind situate departe de locurile populate, pe înălţimi sau în locurile pustii. Numărul lor a devenit din ce în ce mai mic. Ulterior, marile centre spirituale ale luminii au fost ocultate.     La al doilea pol, se situa categoria celor care s-au aliat cu fiinţele luciferice Dree, cu spiritele naturii rebele Lorehh şi cu Primordialii întunericului. Nici această categorie de oameni nu era prea numeroasă, dar influenţa lor era foarte mare. Al treilea pol era constituit din cei care aparţineau de Centrul lui Iannus - aristocraţia.     La mijloc se afla marea masă a populaţiei - oamenii obişnuiţi ai celei de-a treia generaţii. Oamenii obişnuiţi ai celei de-a treia generaţii pot fi consideraţi căldicei, la fel ca oamenii obişnuiţi din ziua de astăzi. 96
     De fapt, evenimentele care se desfăşoară în ziua de astăzi nu sunt noi sub soare; ceea ce se întâmplă în ziua de astăzi, s-a întâmplat de multe ori până acum - alţi actori, aceleaşi măşti. În limbajul folosit actualmente, se poate spune că, de-o parte se aflau asupritorii, de cealaltă parte se aflau protectorii, iar la mijloc oamenii obişnuiţi. Şi, la fel ca în ziua de astăzi, asupritorii cu chipuri de lupi au îmbrăcat blana mieluşeilor blânzi, până când au reuşit să-i îmbrobodească pe cei naivi şi creduli.     Treptat, răul a făcut breşe adânci în lumea oamenilor; domnia răului s-a extins, acoperind aproape întreaga civilizaţie a celor trei mari Regate. Asuprirea oamenilor de către semenii lor a atins cote inimaginabile. Pas cu pas, asupritorii – oamenii încarnaţi care s-au pus, prin exercitarea liberului arbitru, la dispoziţia Celui Rău - au impus celorlalţi oameni, căldiceilor, care formau grosul populaţiei, un nou model existenţial. Acest model existenţial avea la bază venerarea unor fiinţe îngereşti rebele din categoria Dree sau a unor spirite rebele ale naturii din categoria Lorehh, cărora li s-au construit temple şi lăcaşuri de cult.     În aceste lăcaşuri de cult, oamenii obişnuiţi au început să se închine şi să se prosterneze în faţa fiinţelor luciferice Dree şi a spiritelor naturii rebele Lorehh. De cele mai multe ori, aceste fiinţe reuşeau să se materializeze şi să fie văzute de oamenii obişnuiţi, care erau convinşi că au în faţă zei binevoitori.     Fireşte, cel mai adesea, oamenii erau ajutaţi în demersurile pe care le întreprindeau în lumea materială de către zeii luciferici "binevoitori". Obţinerea ajutorului presupunea aderarea prealabilă la zeii "binevoitori", în cadrul unor ritualuri complexe, desfăşurate în lăcaşurile de cult. Ritualurile complexe desfăşurate în acea vreme aveau la bază diferite sacrificii de animale sau chiar umane, în urma cărora sângele victimelor se scurgea pe pământ.     Astfel, pentru prima oară în cosmosul lui Dumnezeu şi în istoria lumilor, s-a produs o stratificare piramidală a populaţiei. La vârful piramidei sociale se situa tagma conducătorilor asupritori - aristocraţii, preoţii şi războinicii. În schimb, marea masă a populaţiei era obligată să muncească în folosul templului sau al lăcaşului de cult; în fond, oamenii erau obligaţi să muncească în folosul zeului luciferic "binevoitor", care era invocat zilnic de casta preoţilor.     În urma ritualului de acceptare - care era un fel de botez luciferic -, oamenilor li se confereau anumite însemne. Aceste însemne ale sclaviei erau atât materiale, cât şi aurice.     Din punct de vedere trupesc, însemnele sclaviei erau reflectate în veşminte, tatuaje, podoabe etc. Podoabele constau fie în inele (zale) puse la buric, sfârcuri, urechi, nas, fie în tatuaje. Din punct de vedere auric, însemnele sclaviei erau formate din mici amprente, care erau puse la nivelul corpului sufletului oamenilor încarnaţi. Această amprente aurice poartă numele de peceţi luciferice.     Peceţile luciferice aurice erau puse uneori în dreptul inimii, alteori în spatele urechii, în dreptul buricului, pe piept etc - în funcţie de caracteristicile zeului luciferic. Prin intermediul peceţilor, între omul respectiv şi zeu se realiza, prin sintonie, o legătură energetică durabilă. Această legătură aurică se perpetua şi după moartea fizică.     Acesta a fost procesul prin care oamenii obişnuiţi ai celei de-a treia generaţii au devenit sclavii fiinţelor luciferice şi spiritelor rebele ale naturii. Întregul proces s-a desfăşurat prin intermediul acelor oameni care formau sămânţa cea rea.     Deveniţi sclavi, oamenii obişnuiţi - căldiceii -, trebuiau să respecte fără crâcnire poruncile zeului, rostite prin gura preoţilor, regilor şi a celorlalţi conducători.     În momentul în care primul om a devenit un sclav auric, a început epoca sclavagistă (atât din punct de vedere economico-social, cât şi sufletesc-spiritual).

Sclavia sufletelor

3. SCLAVIA SUFLETELOR
 Formarea primelor Centre de Putere
     Locul izgonirii din Eden al protopărinţilor Adam şi Eva poate fi poziţionat cu relativă exactitate, undeva între Tigru şi Eufrat, pe teritorul Mesopotamiei de odinioară, în Iraqul de astăzi. Acolo s-au născut Cain şi Abel.     Tot în acel spaţiu, delimitat de fluviile Tigru şi Eufrat, s-au înmulţit oamenii în lumea materială, iar de acolo s-au risipit pe toată suprafaţa pământului. Adam a trăit foarte mult timp în lumea materială. Poate că durata vieţii sale, estimată de Vechiul Testament la 930 de ani, nu spune astăzi nimic, dar în acea epocă, erau alte condiţii de existenţă în habitatul terestru.     Prin ispitirea Evei, fiinţa răului - Cel rău: Primordialii întunericului, fiinţele luciferice şi spiritele rebele ale naturii - a interferat cu planul material chiar în acele locuri situate între Tigru şi Eufrat. Şi acolo a rămas până în ziua de astăzi.     Influenţa Celui rău asupra urmaşilor lui Adam a fost aproape imediată. Dată fiind 93
durata matusalemică a existenţei lor trupeşti, de-a lungul unei singure existenţe întrupate, urmaşii protopărinţilor au devenit tot mai răi, fapt ce l-a îngrozit pe Adam.     În prima perioadă de după izgonirea protopărinţilor din Edenul eteric, pământul material avea un decor paradisiac. Ulterior, într-un răstimp destul de scurt, prin comportamentul defectuos al oamenilor din lumea materială, mediul terestru a suferit o transformare accentuată. Astfel, în virtutea legii fundamentale a cosmosului, ceea ce este în interior s-a reflectat în exterior. Ceea ce s-a petrecut la nivelul microcosmosului a fost reflectat la nivelul macrocosmosului.     Anterior acestui moment, în paradisul terestru al primilor oameni - care, iniţial a fost o copie materială a celui eteric - nu exista decât vegetaţie hrănitoare, nu existau decât animale supuse omului, nu existau decât ape dulci. După ce răul s-a impregant treptat în structura lumii materiale, mediul a început să se schimbe. Au apărut bălţi urât mirositoare şi mlaştini, au apărut animale de pradă, au apărut plante otrăvitoare, marile fluvii de odinioară au dispărut, iar în locul lor au apărut mările interioare şi lacurile.     Văzând cum urmaşii săi cad pradă influenţei malefice a Celui rău, Adam împreună cu Eva şi cu cei apropiaţi au plecat în locurile înalte (înalte- mai sus de Ecuator), păşind pe alte uscaturi şi pe alte ape.     Micul grup de oameni, condus de însuşi Adam, a fost urmat de Primordialii Luminii, care în toată această perioadă, se manifestau în trupurile lor luminoase. După o lungă perioadă de pribegie, Adam s-a oprit în nord, în locurile înalte, într-un teritoriu situat în Dobrogea de astăzi.     Văzând felul în care urmaşii săi au căzut pradă ispitelor de tot felul, văzând şi felul în care au fost amăgiţi, într-un acces de disperare, Adam a jelit îndelung, şi-a smuls părul şi şi-a pus ţărână în cap. Eva şi cei apropiaţi au strâns părul şi pământul într-un vas din lut şi l-au ascuns undeva, într-un loc tainic.     În Dobrogea de astăzi - undeva prin munţii Dobrogei -, la îndemnul lui Adam, sub supravegherea Primordialilor Luminii, s-a format Centrul de Putere al Luminii.     Aşadar, ca proiecţie în planul fizic (în corespondenţă cu planul lumii materiale), încă din timpul vieţii lui Adam s-au format primele două Centre de Putere. În zona Iraqului de astăzi, între Tigru şi Eufrat, s-a format Centrul de Putere al fiinţelor luciferice, iar în zona Dobrogei s-a format Centrul de Putere al Luminii.     Cu binecuvântarea lui Adam şi sub supravegherea Primordialilor Luminii, în Centrul de Putere al Luminii, urmaşii apropiaţi ai protopărinţilor au pus bazele primei filosofii transcedentale (primului ocultism). De acolo au fost trimise iscoade la "câmpie" - în zonele populate din partea de sud a globului -, pentru a ţine sub observaţie manifestarea răului printre oameni.     Primordialii Luminii nu cunoaşteau decât binele, dar urmaşii fizici ai lui Adam - cei desemnaţi în Vechiul Testament: fiii şi fiicele lui Adam, despre care apoi nu se mai pomeneşti nimic -, care se strânseseră chiar în Centrul de Putere al Luminii, au trebuit să înveţe formele de manifestare ale răului, pentru a-l putea combate.     Astfel, de-a lungul timpului, s-a ajuns la formarea unei noi categorii de oameni întrupaţi: oameni care ştiau tainele binelui, dar ştiau şi tainele răului. Aceşti oameni, urmaşi ai lui Adam şi ai Evei, plecau adesea din Centrul de Putere al Luminii, şi se amestecau printre "neamuri", pentru a-i învăţa să facă binele.     Majoritatea urmaşilor lui Adam din Centrul de Putere al Luminii aveau puteri deosebite – siddhisuri. Ei erau obligaţi să respecte anumite reguli - dintre care cea a castităţii era de o importanţă deosebită. Era interzis pentru ei să se amestece cu neamurile de la câmpie. Totuşi, în generaţiile ce au urmat, unii dintre ei şi-au luat soţii, iar alţii şi-au luat "ţiitoare" dintre neamuri.     Într-o bună zi, pe când încă trăia Adam, unul dintre cei mai importanţi oameni din Centrul de Putere al Luminii - care ştia atât tainele binelui, cât şi tainele răului - a avut o ţiitoare dintre neamuri, cu care a făcut un copil de parte bărbătească. Ei nu a ştiut că are un copil cu acea ţiitoare; la momentul respectiv, i-a fost ascunsă naşterea copilului. 94
Prin acest fapt, acest personaj important a încălcat o regulă foarte strictă, cunoscută pe atunci ca fiind taina împreunării între partea bărbătească şi partea femeiască.     Fiind procreat printr-un adulter - ceea ce a fost evitat secole de-a rândul de oamenii din Centrul de Putere al Lumini -, copilul a fost diferit, ca structură spirituală, de tatăl său. Copilul de parte bărbătească a moştenit siddhisurile tatălui său şi a cunoscut atât tainele binelui, cât şi tainele răului. În urma unor astfel de caracteristici fiinţiale complexe, la maturitate, e a devenit un om cu două feţe. Noi o să-l numim Iannus - Cel cu două feţe.     Devenit matur, Iannus s-a rupt de Centrul de Putere al Luminii şi a părăsit ţinuturile dobrogene şi a poposit la câmpie, chiar în locurile situate între Tigru şi Eufrat, acolo unde era situat Centrul de Putere al întunericului.     Totuşi, în teritoriul dintre Tigru şi Eufrat, deşi a fost ispitit în nenumărate feluri, Iannus nu a aderat la Centrul de Putere al întunericului, ci şi-a format propriul său Centru de Putere, în care a pus bazele unui nou mod de a fi - a creat o nouă filozofie de viaţă. Această filosofie de viaţă are la bază un fragil echilibru între bine şi rău. Se începe prin a face binele, dar se ajunge, în cele din urmă, tot la rău.     La rândul său, Iannus a avut fiii şi fiice - mai ales fiice. Prin împreunarea fiicelor sale cu bărbaţi aleşi dintre neamuri s-au născut progenituri cu însuşiri aurice deosebite, care au format o nouă categorie de oameni. Progeniturile lor au fost conducătorii din vechime - baza aristocraţiei de mai târziu.     Astfel, de-a lungul generaţiilor succesive ale urmaşilor de trup ai lui Adam şi ai Evei, s-au format mai multe categorii de oameni, care s-au constituit în jurul celor trei Centre de Putere deja formate.     Prima categorie de oameni a fost formată în exclusivitate din Primordialii Luminii, care nu cunoşteau decât binele. Ei au constituit nucleul formării Centrului de Putere al Luminii. Ulterior, lor li s-au alăturat fiii şi fiicele lui Adam din generaţia a treia (şi ulterior, din generaţia a patra), care au format sămânţa cea bună. Oamenii care formau sămânţa cea bună cunoaşteau atât binele, cât şi răul, dar făceau doar binele.     A doua categorie de oameni a fost formată din Primordialii întunericului. Lor li s-au alăturat oamenii din generaţia a treia (şi ulterior, din generaţia a patra), care au format sămânţa cea rea. Oamenii care formau sămânţa cea rea făceau, evident, doar răul, fiind afiliaţi Centrului de Putere al întunericului, care este situat, în corespondenţă cu planul lumii materiale, între Tigru şi Eufrat. În spatele lor au stat, permanent, Lorehh şi Dree.     O categorie aparte de oameni a fost constituită din urmaşii lui Iannus, Cel cu două feţe, care au format o clasă socială separată: aristocraţia. Ei cunoşteau binele, dar făceau atât răul, cât şi binele. De fapt, porneau de la bine, pentru a ajunge la rău - doreau să facă binele, dar ajungeau să facă răul (probabil că ei au inventat zicala: "drumul spre iad este pavat cu intenţii bune"). Ei au pus bazele celui de-al treilea Centru de Putere - Centrul de Putere al lui Iannus. Locul acestui centru este situat, ca proiecţie în lumea materială, tot în zona dintre Tigru şi Eufrat.     La mijoc, chiar în epicentrul bătăliei acestor trei Centre de Putere, s-au aflat, din vechime şi până în ziua de astăzi, oamenii obişnuiţi, desemnaţi adesea prin termenul căldiceii. Ei au oscilat mereu între bine şi rău, devenind, cel mai adesea, fie unelte oarbe ale răului, fie victime ale răului.     Amăgiţi de feluriţi conducători sau învăţători de ocazie, marea masă a oamenilor căldicei a plătit un tribut cumplit de-a lungul mileniilor de istorie. Tributul lor de suferinţă s-a desfăşurat fără încetare atât în lumea materială, cât şi în lumea de dincolo.

Primul mort

 Primul mort
     Istoria morţii fizice a început aşadar o dată cu moartea lui Abel. Prin moartea lui Abel, a apărut necesitatea construirii unui nou plan cuantic, în care să meargă fiinţele omeneşti care trec prin poarta morţii. Noul plan cuantic, care a fost creat imediat după moartea lui Abel, este actuala lume infraeterică. 92
     În succesiunea creaţiei, planul cuantic infraeteric este al optulea plan cuantic. Planul cuantic infraeteric este situat între planul material şi planul eteric. Într-un fel, se poate considera că planul cuantic infraeteric este o interfaţă a planului material, care are propriile sale caracteristici.     Înaintea morţii lui Abel, planul cuantic infraeteric nu exista - nu avea nici o raţiune de a exista, datorită faptului că nu existau fiinţe care să îl populeze. Abel a fost primul locuitor al planului cuantic infraeteric - prima "fantomă rătăcitoare" din cosmos.     În planul cuantic infraeteric, Abel, primul mort din istorie, fiul lui Adam şi al Evei, a inaugurat un "regat", denumit Regatul morţilor vii. În Regatul morţilor vii au pătruns, de la Abel, toţi oamenii care au murit în condiţii similare: au fost nedreptăţiţi ori au fost asasinaţi.     După moartea lui Abel, fratele său Cain a trăit mulţi ani, dar când a venit sorocul morţii, nu a putut ajunge în acelaşi loc - în Regatul morţilor vii. Cain nu a putut pătrunde în acelaşi plan cuantic ca şi fratele său, datorită faptei sale din timpul vieţii. Astfel, s-a născut iarăşi noul. Primul asasinat din istorie a generat apariţia unui plan cuantic care nu exista anterior, iar primul locatar al acestui nou plan cuantic a fost Cain. Noul plan cuantic poartă numele de iad. În succesiunea creaţiei, iadul poate fi considerat al nouălea plan cuantic.     Astfel, ceea ce este desemnat astăzi prin numele generic de lumea de dincolo, este o zonă ortoexistenţială complexă, care trebuie cercetată diferenţiat, nu ca un tot unitar. Lumea de dincolo a apărut ca urmare a unui lung şir de evenimente dramatice. Mai mult decât atât: lumea de dincolo a suferit mai multe metamorfoze de-a lungul timpului. În acest context, trebuie specificat faptul că lumea de dincolo, care exista în acea perioadă, nu trebuie identificată cu actuala lumea astrală. La începutul celui de-al treilea ciclu cosmic, încă nu exista lumea astrală. Ea a apărut mult mai târziu.     La fel cum se poate vorbi despre metamorfozele cosmosului spiritual ori despre transformările lumii materiale, tot astfel se poate vorbi despre metamorfozele lumii de dincolo. Aceste transformări sunt legate, în mod legic, de metamorfozele structurilor aurice ale oamenilor. De asemenea, sunt în legătură directă cu evenimentele istoriei oamenilor întrupaţi.

Lumea de dincolo

 Formarea lumii de dincolo
     La începutul celui de-al treilea ciclu cosmic a avut loc o nouă creaţie a lumii. Noua creaţie a lumii s-a produs pe un nou plan cuantic. Acesta a fost planul eteric - Hazurethul. 91
     În Hazureth a avut loc o nouă creaţie omului. Primul om al celei de-a treia generaţii a fost Adam, despre care aminteşte Vechiul Testament. Ulterior, din Adam a fost creată Eva.     Hazuretul este actuala lume eterică, iar undeva, chiar în centrul său, se află Edenul, locul în care au fost creaţi protopărinţii, Adam şi Eva, şi li s-a insuflat suflet - "suflarea de viaţă" - direct de către Domnul Dumnezeu.     Edenul, în lumea eterică, este un loc poziţionat precis, dar în care, deocamdată, nu poate pătrunde nimeni. Actualmente, Edenul ar trebui să arate ca şi cum protopărinţii lar fi părăsit de câteva clipe. Dacă, în viitor, va pătrunde vreun om în Eden, ar trebui să observe urmele proaspete ale paşilor lui Adam.     Iniţial, în Edenul eteric al Hazurethului, protopărinţii nu au avut corp material, ci unul format din lumină - format din energia planului cuantic respectiv. După săvârşirea păcatului originar, Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden, datorită faptului că, din punctul de vedere al structurii aurice, n-au mai fost în rezonanţă cu planul cuantic eteric. Atunci, a fost construită o nouă locuinţă: lumea materială, care este al şaptelea plan cuantic. Astfel a apărut noua locuinţă a oamenilor - Protopământul.     Noua locuinţă, situată pe al şaptelea plan cuantic, nu figura în planul iniţial al Creatorului Lumii. Locul tuturor oamenilor ar fi trebuit să fie în Edenul Hazureth-ului, în lumea eterică. Lumea eterică este adevăratul cosmos al oamenilor. Protopământul a apărut doar datorită păcatului primilor oameni.     După strămutarea în noua locuinţă, Adam şi Eva au avut urmaşi: fii şi fiice - care au format cea de-a treia generaţie. Primii născuţi (în planul cuantic material) au fost Cain şi Abel.     Primul eveniment dramatic desfăşurat în noua locuinţă - planul material - a fost uciderea lui Abel de către Cain. Astfel a apărut iarăşi noul. Abel a fost primul mort (fizic) din istoria cosmosului.     După moartea fizică, Abel nu s-au mai putut întoarce în lumea originară, în Edenul eteric. Abel nu mai era în rezonanţă energetico-spirituală cu Edenul eteric, astfel încât, după moarte, nu a mai avut unde să se ducă. În consecinţă, a fost creat un nou plan cuantic în care să meargă urmaşul lui Adam şi al Evei după pragul morţii. Până la Abel, nu mai murise nimeni din punct de vedere fizic.     Noul plan cuantic, apărut în momentul în care a murit Abel, este ceea ce se înţelege astăzi prin lumea de dincolo. Abel a fost primul locatar al lumii de dincolo.     Această metamorfoză cosmică petrecută chiar la începutul existenţei lumii materiale, indică un aspect extrem de important: universul se modifică - se transformă - în funcţie de comportamentul oamenilor. Prin acţiunile lor, oamenii modifică neîncetat structura cosmosului.     Cosmosul suferă o neîncetată expansiune cuantică, în funcţie de comportamentul oamenilor. Ceea ce este în interior se reflectă în exterior. Ceea ce se petrece la nivelul microcosmosului, care este omul, este apoi reflectat la nivelul macrocosmosului. Aceasta este eterna devenire - legea fundamentală a cosmosului.

Aparitia mortii

2. APARIŢIA MORŢII
 Expansiunea cosmosului
     Dacă nu s-ar fi produs rebeliunea lui Halshithan şi a lui Shantiah, nu ar fi existat necesitatea formării unor noi planuri cuantice, iar fiinţele cosmice ar fi trăit etern în Pacea lui Dumnezeu.     După prima rebeliune din cosmos, existau două opţiuni: continuitatea creaţiei sau distrugerea sa. De altfel, foarte mulţi oameni se întreabă astăzi de ce răul este tolerat şi de ce, în trecut, au existat atâtea reculuri evolutive. Răspunsul este foarte simplu: Dumnezeu este Puterea Supremă, Sfinţenia Absolută şi Iubirea Infinită, astfel încât, prin natura Sa, nu poate distruge ceea ce a construit. Dumnezeu este continuitatea creaţiei.     Dacă Dumnezeu i-ar fi distrus încă de la început pe Cei răi, care i-au nesocotit Legile, ar fi acţionat împotriva naturii Sale, a cărei principală caracteristică este continuitatea creaţiei. Binele înseamnă perpetuarea creaţiei, iar răul înseamnă distrugerea creaţiei. Dumnezeu nu poate distruge ceea ce a creat; nu a făcut-o şi nu o va face niciodată. Teoretic, s-ar putea spune că, în orice moment, Dumnezeu are puterea de a distruge cosmosul - la fel cum are puterea de a-l crea de cîte ori doreşte -pentru a crea altul perfect, dar această acţiune ar fi opusă naturii Sale. Dacă ar realiza o astfel de acţiune, s-ar transforma în opusul Său, ceea ce este imposibil.     Pe de altă parte, trebuie remarcat faptul că Dumnezeu a conferit fiecărei fiinţe create de El însuşi, un mare dar: liberul arbitru. Dumnezeu nu a dorit să construiască un cosmos pentru sclavi sau pentru zombi, ci pentru fiinţe libere. Oferindu-le încă de la început supremul dar, Dumnezeu nu a distrus nici o fiinţă - om, înger, spirit al naturii -, care prin exercitarea liberului arbitru, a ales să evolueze în afara Legilor Sale.     Toate puterile şi caracteristicile oricărei fiinţe din cosmos - om, înger, spirit al naturii - vin de la Dumnezeu. Dumnezeu este Puterea Supremă, Sfinţenia Absolută şi Iubirea Infinită, iar fiinţele care acţionează diferit, se despart de El şi aleg altceva, prin liberul arbitru. Alegând altceva, prin liberul arbitru, fiinţele se despart de Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu a spus, încă de la început, tuturor fiinţelor din cosmos: "Dacă veţi pleca de lângă Mine, veţi muri negreşit".     Acest îndemn, repetat şi primilor oameni în Eden, a fost consemnat de Vechiul 90
Testament astfel: "Să nu mâncaţi din el (textul biblic se referă la rodul pomului din mijlocul grădinii Edenului), şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi" (Geneza, cap 3; 3).     A muri, în acest sens, are o conotaţie diferită de cea acordată în lumea materială. A muri are semnificaţia de a nu mai fi viu. Sensul nu se referă însă la moartea trupească, întrucât fiinţele din cosmosul spiritual nu au trupuri materiale. De altfel, nici primii oameni din Edenul eteric nu aveau trupuri materiale.     Fiinţele din lumea eterică fac de multe ori o afirmaţie foarte importantă. Ele afirmă că "Dumnezeu este Unicul Viu. Cine se lipeşte cu sufletul de El rămâne Viu, iar cel care se desparte de El, moare"     Calea prin care o fiinţă se poate despărţi de Dumnezeu, este săvârşirea unei acţiuni contrare Legilor cosmice, care sunt Voinţa lui Dumnezeu. Orice acţiune a unei fiinţe, neconformă cu Legile cosmice, este numită păcat. Când o fiinţă se desparte de Dumnezeu, păcătuieşte şi alege moartea. Alegând păcatul şi moartea, fiinţele nu mai sunt vii.     Fiinţele din lumea eterică mai afirmă că Dumnezeu are două Cărţi: Cartea celor vii şi Cartea celor morţi. Actualmente, în Cartea celor Vii, nu mai există nici un nume de (corp duh de) om. Ceea ce înseamnă că, pentru Dumnezeu, toţi oamenii sunt morţi; Dumnezeu şi-a pierdut fiii săi luminoşi, creaţi după Chipul şi Asemănarea Sa. Toţi oamenii sunt astăzi înscrişi în Cartea celor morţi. Tot în Cartea celor morţi sunt înscrise toate fiinţele Dree şi Lorehh, care au nesocotit Legile şi s-au revoltat.     În momentul în care o fiinţă - omenească sau îngerească - alege altceva, păcătuieşte şi moare; pierde, de asemenea, posibilitatea de a mai trăi alături de Dumnezeu. Pentru o astfel de fiinţă există două posibilităţi: fie să dispară efectiv din cosmos, fie să continue să fiinţeze. Alegând să existe în continuare, fiinţa respectivă nu mai poate rămâne alături de Dumnezeu, în planul Său cuantic - în Locuinţa Sa. Atunci. Dumnezeu, care este Bunătatea Infinită, a construit un alt plan cuantic, special pentru fiinţa în cauză.     Astfel s-au petrecut lucrurile la cumpăna dintre primul şi al doilea ciclu cosmic. Shantiah şi Halshithan nu au mai ascultat de Poruncile lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, au nesocotit Legile, care formează Firea lucrurilor, s-au despărţit de Dumnezeu, au gustat din fructul păcatului şi au murit - n-au mai fost vii.     Prin actul lor, fiinţele rebele au introdus ceva nou în cosmos - ceva ce n-a existat anterior. Fiinţele din lumea eterică spun că noul naşte schimbarea. În momentul apariţiei noului şi a schimbării - în momentul declanşării eternei deveniri - fiinţele rebele n-au mai fost în rezonanţă cu planul cuantic în care trăiau. Astfel, a apărut necesitatea construirii unei noi lumi / sfere / locuinţe / plan cuantic, care să fie în rezonanţă cu ceea ce au devenit fiinţele rebele. În concluzie, un palier cuantic se formează doar în momentul în care apare necesitatea existenţei sale.     Aşadar, la sfârşitul primului ciclu cosmic, a apărut necesitatea constituirii unui nou plan cuantic, care să constituie reşedinţa celor morţi - a Celui rău. Noul plan cuantic a fost Perferul, iar o dată cu formarea acestuia a început al doilea ciclu cosmic. Acelaşi proces s-a desfăşurat şi la începutul celui de-a treilea ciclu cosmic, după a doua perioadă de nemanifestare.

Supravietuitorii

 Supravieţuitorii
     Până în prezent, de-a lungul celor patru cicluri cosmice, s-au succedat patru generaţii de oameni. Fiecare generaţie a avut propriul ei tip de corp duh.     Prima generaţie de oameni a fost creată în primul ciclu al cosmosului. Primul om creat de Dumnezeu a fost Shantiah - Adam primordial.     Shantiah a fost prototipul tuturor oamenilor - omul arhetipal. După Shantiah, Dumnezeu a mai creat alţi nouă oameni, denumiţi oameni iniţiali sau oameni primordiali. Primii zece oameni - cei nouă oameni iniţiali, împreună cu Shantiah - au constituit temelia primei generaţii de oameni. Ulterior, după o lungă perioadă de timp, au fost create alte câteva sute de oameni ai primei generaţii (se pare că numărul lor nu a depăşit o mie). Toţi oamenii primei generaţii au fost androgini. Ei erau formaţi din spirit şi din corp duh.     La sfârşitul primului ciclu cosmic, a avut loc prima mare perioadă de nemanifestare, răstimp în care corpurile duh ale oamenilor au fost retrase din circuitul evoluţiei. Totuşi, au fost retrase din circuitul evolutiv doar corpurile duh ale oamenilor ce formau grosul primei generaţii. Datorită caracteristicilor fiinţiale înalte, atât Shantiah, cât şi cei nouă oameni primordiali, au reuşit să supravieţuiască perioadei de nemanifestare. Lor li s-au adăugat alte câteva sute de oameni din prima generaţie, care, de asemenea, au supravieţuit perioadei de nemanifestare.     Acelaşi fenomen s-a produs şi la sfârşitul celui de-al al doilea ciclu cosmic, când au supravieţuit perioadei de nemanifestare o parte din oamenii celei de-a doua generaţii - nu mai mult de câteva sute.     Astfel, la începutul celui de-al treilea ciclu cosmic, imediat după a doua perioadă de nemanifestare, deşi pământul era pustiu şi gol (pentru a folosi o expresie din Vechiul Testament), încă existau, undeva în cosmos, fiinţe omeneşti din prima şi din a doua generaţie - oamenii primordiali -, care aveau corpuri duh specifice generaţiilor respective.     Numărul total al oamenilor primordiali din primele două generaţii, care au supravieţiut tuturor perioadelor de nemanifestare, nu este prea mare. De-o parte, pot fi luaţi în calcul oamenii primei generaţii: Shantiah şi cei nouă oameni primordiali, la care s-au adăugat alte câteva sute de oameni. De cealaltă parte, pot fi luaţi în calcul oamenii celei de-a doua generaţii, al căror număr nu depăşeşte, de asemenea, câeva sute. În total, numărul oamenilor din primele două generaţii care au supravieţuit, în formă umanoidă, perioadelor de nemanifestare, nu depăşeşte o mie.     Între oamenii primordiali din primele două generaţii, care au supravieţiut, în formă 88
umanoidă, perioadelor de nemanifestare există diferenţe importante de calitate - de putere şi tărie. Cei din prima generaţie sunt mult mai puternici decât cei din a doua generaţie. Cei mai puternici dintre toţi sunt primii oameni din prima generaţie: Shantiah şi cei nouă oameni iniţiali.     Toţi ceilalţi oameni din primele două generaţii - marea masă - au fost retraşi din circuitul evolutiv. Desigur, nici oamenii care au fost retraşi din forma umanoidă în timpul perioadelor de nemanifestare, n-au dispărut total. în cosmos nimeni nu piere. Chiar dacă o fiinţă se revoltă într-o împrejurare ori în alta, nu piere din cosmos. Mare masă a populaţiei din primele două generaţii şi-a pierdut corpul duh de formă umanoidă; în schimb, spiritul lor este nemuritor, la fel ca al tuturor oamenilor, astfel că au continuat să existe. Ca spirite, marea masă a oamenilor din primele două generaţii a continuat să existe în Lumea fără formă. În ciclurile următoare, mare parte dintre ei a revenit în Sfera manifestării, cu un nou tip de corp duh. Fireşte, în noile cicluri cosmice s-au întrupat şi spirite noi, care nu se întrupaseră anterior.     La fel ca şi fiinţele îngereşti, oamenii primordiali care au supravieţuit perioadelor de nemanifestare pot fi împărţiţi în mai multe categorii. Criteriul de departajare are la bază modul în care au înţeles să respecte Planul lui Dumnezeu.     Prima mare categorie este formată din acei oameni primordiali care au înţeles să respecte în continuare Planul lui Dumnezeu. În lumea eterică sunt numiţi Cei vii. Noi o să-i numim Primordialii Luminii. Numărul Primordialilor Luminii nu este prea mare: câteva sute din prima generaţie şi câteva sute din a doua generaţie. În total, nu par a depăşi şase-şapte sute. Ei au supravieţuit, în formă umanoidă, în corpul duh originar, până în ziua de astăzi.     A doua mare categorie este cea care se opune Planului lui Dumnezeu. Oamenii primordiali din această categorie s-au aliat cu Shantiah, cu Halshithan şi cu Lucifer; ei formează categoria oamenilor primordiali ai întunericului. Noi o să-i numim Primordialii întunericului. Şi ei au supravieţuit, în formă umanoidă, în corpul duh originar, până în ziua de astăzi. Numărul lor este de aproximativ două sute.     În fine, există şi o parte a oamenilor primordiali - cea mai mică -, care nu s-a aliat nici unei tabere. Ei formează categoria oamenilor primordiali independenţi (Primordialii independenţi). Numărul lor este, în ziua de astăzi, de aproximativ o sută. De-a lungul timpului, o parte dintre ei au migrat în categoria Primordialilor Luminii.     Cele trei mari categorii de oameni primordiali din primele două generaţii, care au supravieţiut tuturor perioadelor de nemanifestare, au pus bazele unor Centre de Putere. Lor li s-au alăturat, de-a lungul ciclurilor cosmice următoare, oameni din generaţiile a treia şi a patra.     Oamenii din generaţia a treia şi a patra care s-au aliat Primordialilor Luminii formează sămânţa cea bună. Împreună, formează Centrul de Putere al Luminii. Oamenii din generaţia a treia şi a patra, care s-au aliat Primordialilor întunericului, formează sămânţa cea rea. Ei s-au aliat cu îngerii şi cu spiritele naturii din ierarhia Fiilor întunericului - Lorehh şi Dree. Împreună, formează Centrul de Putere al întunericului. Oamenii din generaţia a treia şi a patra, care s-au aliat oamenilor primordiali independenţi, formează Centrul independent de putere. Ei nu sunt aliaţi nici cu Fiii Luminii, nici cu Fiii întunericului.     Toate fiinţele omeneşti din primele două generaţii, care s-au opus Planului lui Dumnezeu, au devenit "Cel rău". Ele n-au mai văzut adevărul, astfel că ochii lor au devenit negri. Fireşte, acelaşi lucru se poate spune despre fiinţele luciferice Dree şi despre spiritele rebele ale naturii Lorehh, care au continuat să existe, sfidând Planul lui Dumnezeu de evoluţie a lumii.     Până la rebeliunea Celui rău, nu a existat ceva nou în cosmos, nu a existat schimbare, după cum nu a existat eterna devenire. Totul sălăşuia, identic cu sine, în pacea divină - pax divina. Noul, schimbarea şi eterna devenire au intrat în existenţă prin intermediul Celui Rău.
89
     În concluzie, se poate spune că, la începutul celui de-al treilea ciclu, răul deja exista la nivelul cosmosului, fiind manifestat de fiinţele rebele: spirite ale naturii, oameni, îngeri. De altfel, fiinţele din lumea eterică nu fac deosebirea dintre oameni, spiritele naturii şi îngeri, atunci când se referă la Cel rău. Toţi cei care nu respectă Planului lui Dumnezeu sunt desemnaţi generic prin formula "Cel rău".     Ca o paranteză, se poate spune că teologia creştină a preluat această perspectivă, astfel încât nu face nici o distincţie între Hallshithan şi Lucifer, pe care-i denumeşte generic Satana, diavol etc. Despre primul om, teologia creştină afirmă că a fost ispitit de şarpe - alias Satana - devenind la rândul său Cel rău. Rezultatul neascultării poruncilor a fost păcatul adamic, iar principala consecinţă a fost izgonirea din Rai.     Această simplificare este, într-adevăr, foarte comodă şi, mai ales, scuteşte de explicaţii suplimentare, explicaţii ce nu pot fi date, datorită faptului că textul biblic narează istoria creaţiei doar din perioada de început a celui de-al treilea ciclu cosmic, trecând sub tăcere ceea ce s-a petrecut anterior.
2. APARIŢIA MORŢII

Metamorfozele cosmosului

 Metamorfozele cosmosului
     Cosmosul - atât aspectul văzut, cât şi aspectul nevăzut - este creaţia Unicului Dumnezeu. De asemenea, toate fiinţele din cosmos sunt creaţii ale Unicului Dumnezeu.     Cosmosul actual face parte din Oceanul de Lumină. După cum s-a menţionat, din momentul creaţiei şi până în prezent, cosmosul a cunoscut mai multe prefaceri - mai multe metamorfoze. De-a lungul metamorfozelor sale, cosmosul a cunoscut distrugeri şi reconstrucţii succesive. Metamorfozele cosmosului s-au desfăşurat pe şapte planuri cuantice diferite, de-a lungul a patru perioade de timp denumite cicluri.     Creaţia lumii, care corespunde cu momentul în care IŞŞ, Unicul Dumnezeu, care este Etern şi Fără Formă, a rostit Cuvântul dintru începuturi, s-a produs în planul cuantic primordial, denumit Halazeth. O dată cu formarea sferei sau a locuinţei Halazeth, a început primul ciclu al cosmosului. Primul ciclu a continuat pe al doilea plan cuantic, pe sfera denumită Hazaleth, apoi pe al treilea plan cuantic, pe sfera denumită Hakazaleth şi, în final, pe al patrulea plan cuantic, pe sfera denumită Hetiteth.     De-a lungul primului ciclu cosmic, desfăşurat succesiv pe patru planuri cuantice, Dumnezeu a creat spiritele şi trupurile (corpurile duh) de formă umanoidă ale spiritelor naturii, îngerilor şi oamenilor (prima generaţie de oameni). La sfârşitul primului ciclu s-a produs revolta lui Shantiah - Adam primordial - şi a lui Haillshithan.     Al doilea ciclu cosmic s-a desfăşurat pe al cincelea plan cuantic, în sfera sau locuinţa numită Perfer. Pe Perfer a avut loc revolta lui Lucifer şi prima mare bătălie din ceruri. De atunci, se poate vorbi despre existenţa fiinţelor luciferice, adică a acelor Fii ai Flăcării care s-au răzvrătit împotriva Ordinii instituite de Dumnezeu.     Al treilea ciclu al cosmosului s-a desfăşurat pe al şaselea şi al şaptelea plan cuantic. În al treilea ciclu al cosmosului a apărut a treia generaţie de oameni. Prima parte a celui de-al treilea ciclu s-a desfăşurat pe al şaselea plan cuantic, iar a doua parte pe cel de-al şaptelea. Al şaselea plan cuantic se numeşte Hazureth şi este actuala lume eterică. Al şaptelea plan cuantic este planul material.     Pe al şaptelea plan cuantic, dar în al treilea ciclu cosmic, a apărut cosmosul material şi, fireşte, Pământul material. Totuşi, nu este vorba despre Pământul actual, ci despre Protopământ. După cum afirmă fiinţele din lumea eterică, la începutul celui de-al treilea ciclu, Protopământul era mult mai mare, ca dimensiuni, decât Pământul actual şi mai puţin dens - în sensul că procesul solidificării era abia la început. Luna era foarte apropiată de Protopământ, iar Soarele avea culoarea verde (aşa era văzut de fiinţele încarnate). Al treilea ciclu cosmic s-a încheiat prin marea ştergere, iar Protopământul şia încetat existenţa. După marea ştergere a început al patrulea ciclu cosmic, când s-a format actualul Pământ material.
87
     Nu se poate şti ce s-a întâmplat cu primele trei planuri cuantice anterioare - cu Halazethul, cu Hazalethul, cu Hetitetul. Ele există, dar nu mai sunt locuite de nimeni. În schimb, imensa planetă Perfer este încă vizibilă în al cincelea plan cuantic, dar este inaccesibilă. Ea încă arde şi va arde în veşnicie, ca şi cum abia s-ar fi încheiat cruntul război dintre Fiii Luminii şi Fiii întunericului. Perferul este încă o planetă fumegândă, părăsită de toţi, dar rămasă undeva la limita eternităţii, acolo unde timpul este suspendat. La rândul său, Hazurethul, al şaselea plan cuantic, există şi va exista pentru totdeauna. Hazuretul este actuala lume eterică.     Protopământul a dispărut, dar planul cuantic material continuă să existe. Pe ruinele Protopământului s-a construit un nou corp ceresc: acesta este Pământul, în actuala sa înfăţăşare

Stafiile

Dacă strigoii sunt, în marea lor majoritate, bărbaţi, stafiile sunt cu preponderenţă femei. Stafiile sunt acele fiinţe de parte femeiască, care au iubit o singură dată în viaţă, dar a căror dragoste nu a fost împărtăşită - a fost ignorată ori trădată. 
Stafiile sunt sufletele acelor femei seduse şi abadonate într-un anumit moment al vieţii şi care au rămas îngheţate în acea stare afectivă şi emoţională tot restul vieţii, refuzând orice reînnodare a unei relaţii cu un alt bărbat. O mare parte a stafiilor este formată din acele femei care s-au sinucis din iubire. Tot în categoria stafiilor intră femeile care şi-au pierdut timpuriu soţul sau iubitul şi care nu s-au recăsătorit ori nu sau mai implicat într-o relaţie amoroasă. După moarte, o astfel de femeie refuză să trecă "dincolo" şi continuă să-şi plângă nefericirea. 
La fel ca şi strigoii, stafiile se manifestă într-un corp realizat printr-o alchimie auria complexă: o simbioză între corpul duh, corpul sufletului şi corpul eteric. 
În schimb, la stafii, corpul duh nu se poate manifesta prin putere şi tărie, la fel ca în cazul strigoilor. Acţiunile femeilor-stafii nu sunt îndreptate spre răzbunare. Dimpotrivă, stafiile au o stare permanentă de melancolie şi de nefericire. Au o tristeţe inimaginabilă, iar dorinţa lor cea mai mare este de a-şi mărturisi cuiva nefericirea, astfel că stafiile sunt total inofensive. Corpul stafiilor este foarte rece şi emite o răceală ce se simte de la distanţă; stafiile emit totdeuna un miros de iasomie, îşi pot schimba vestimentaţia şi coafura după bunul plac, dar nu-şi pot schimba fizionomia - care este reflectarea corpului sufletului. Stafiile pot apărea şi dispărea după cum doresc, astfel că nu par a se supune unor legi. Se roagă adesea, fiind foarte credincioase. Uneori, par a se contopi cu natura, fiind foarte bune prietene cu animalele domestice. Stafiile sunt apariţii fascinante, cu un şarm aparte. Se pot manifesta adesea în planul material şi pot fi observarte chiar şi fără ca privitorul să aibă vreo formă de clarvedere. Pot fi văzute cel mai adesea în acele locuri benefice, în care s-au produs fapte bune - acolo unde vibraţia energetică a pământului este benefică. Este interesant şi faptul că, pentru a le observa în planul material, privitorul trebuie să se poziţioneze întrun anumit fel; dacă se mută cu un metru în stânga ori în dreapta, nu le mai poate observa. Fantomele rătăcitoare din infraeteric, strigoii-bărbaţi şi stafiile-femei sunt principalele fiinţe umane care, prin exercitarea liberului arbitru, nu urmează traseul post-mortem standard. Abia în momentul în care conştientizează problemele existenţiale care le-au determinat să rămână în starea respectivă, trec în lumea de dincolo, fără a întâmpina nici o împotrivire din partea instanţelor cosmice. Cât despre vampiri - acele fiinţe care (se presupune că) se hrănesc cu sângele semenilor lor, despre care se vorbeşte astăzi atât de mult, devenind chiar "obiect de studiu" pentru exaltaţi - numai de bine: NU EXISTĂ. Nu există nici o fiinţă umană defunctă, din nici un plan cuantic şi din nici o generaţie, capabilă să se manifeste în trupul material şi să se hrănească cu sânge. Oricum, nici o fiinţă din lumea eterică - înger, spirit al naturii sau om - nu a confirmat că ar exista aşa ceva. Pare-se că sigurii vampiri din toate lumile posibile sunt acei oameni din lumea materială cărora le plac fripturile în sânge. În fond, trăim într-o lume tristă, dar plină de umor...

Strigoii

O categorie aparte de oameni care nu urmează traseul postmortem standard, este formată din aşa numiţii strigoi. Majoritatea strigoilor sunt bărbaţi. Oamenii care intră în această categorie au avut parte de o moarte violentă, datorată unei nedreptăţi survenite din partea unui semen - cel mai adesea crimă. În această categorie intră peste jumătate din sinucigaşii bărbaţi. În momentul morţii, această categorie de oameni au resimţit o groază imensă, dar şi o ură pe măsură. Emisia de ură din momentul morţii a fost atât de puternică, încât i-a blocat atât auric cât şi emoţional. Ei au rămas blocaţi în starea în care au murit - o stare puternică, de groază, de ură şi de disperare. După moarte, starea lor s-a cristalizat într-un nou corp, format în urma unei alchimii aurice între corpul emoţional, corpul eteric, corpul sufletului şi corpul duh. Acest nou corp auric este foarte rece şi are o consistenţă gelatinoasă, asemănătoare jeleurilor sau piftiilor, dar nu emite un miros respingător. Dorinţa cea mai mare a strigoilor este de a se răzbuna pe cei ce le-au provocat moartea. Este demn de consemnat faptul că cei care le-au provocat moartea au făcut-o prin exercitarea liberului arbitru, iar nu în urma unei influenţe venite de la fiinţele Lorehh sau Dree. Ceea ce este însă uimitor este faptul că toţi strigoii sunt morali şi foarte drepţi. Ei nu sunt interesaţi decât de cei care le-au făcut rău şi nu trec în lumea de dincolo decât în momentul în care reuşesc să-i distrugă. Oricum, strigoii păstrează Îngerii păzitori din timpul vieţii. Datorită naturii corpului în care se manifesta - simbioză între corpul emoţional, corpul eteric, corpul sufletului şi corpul duh - strigoii dobândesc o putere şi o tărie extrem de mare. De fapt ei devin  conştienţi de corpul duh şi de puterile acestuia. Personalitatea terestră a corpului sufletului unui strigoi se combină într-un mod uimitor cu individualitatea, cu corpul duh, a cărui putere de manifestare este extraordinară. Rezultatul acestei simbioze aurice este dobândirea unor puteri aproape înspăimântătoare - siddhisuri - care permit deplasarea extrem de rapidă, poate la fel de rapidă ca a multor fiinţe îngereşti. Mai mult decât atât, puterile dobândite permit strigoilor deplasarea în trei planuri cuantice: în lumea materială, în lumea infraeterică şi în lumea eterică. În fiecare dintre cele trei planuri cuantice, strigoii se manifestă diferit. În lumea materială se manifestă într-un corp asemănător cu cel al oamenilor încarnaţi, cu singura deosebire că este foarte rece, gelatinos şi uşor translucid, ca şi cum ar avea un neon în interior. În infraeteric nu pot fi deosebiţi prea uşor de fantomele rătăcitoare, iar în lumea eterică seamănă cu fiinţele umane prometeice - aşa-zişii "extraterestri". Moralitatea uimitoare a strigoilor provine din faptul că sunt conştienţi de corpul duh - corpul moralităţii -, astfel încât nu fac nici un fel de nedreptate. Deşi au această capacitate, strigoii nu intervin în karma oamenilor sau în istorie, pe care le înţeleg cu foarte multă claritate. Ei nu au treabă decât cu acele persoane care le-au făcut rău şi nu se lasă până nu le distrug. Principala lor justificare este "că nu m-au lăsat să mor în linişte". Strigoii înţeleg foarte bine mecanismul de funcţionare a cosmosului şi nu se aventurează în nicio acţiune ce ar putea periclita existenţa altor oameni încarnaţi. Datorită puterilor lor de manifestare, rezultate din simbioza dintre corpul eteric, corpul sufletului şi corpul duh, strigoii sunt singurele fiinţe omeneşti care se pot lupta de la egal la egal, direct, faţă în faţă, cu fiinţele luciferice, ai căror inamici declaraţi sunt. Mai mult decât atât, strigoii sunt singurele fiinţe omeneşti care au tăria şi puterea de a-l înfrunta pe Cel rău, Hallshithan, atunci când acesta încearcă să se manifeste prin intermediul unor oameni dezaxaţi care fac liturghii negre. Strigoii nu pot trece peste întinderi de apă, dar pot provoca deplasări de obiecte. Sunt extrem de vulnerabili la sare şi la tămâie. Este interesant că ploaia îi udă ca pe oamenii din lumea materială; când plouă, locul în care se află un strigoi este uscat, semn că ploaia se opreşte pe o structură cvasicorporală. Adesea, strigoii pot fi eliberaţi prin ritualuri religioase (molifte) făcute de preoţi lângă mormânt. După ce îşi îndeplinesc scopul principal, adică distrugerea celor care le-au făcut rău, strigoii renunţă la puterea şi tăria specifică simbiozei dintre corpul duh, corpul eteric şi corpul sufletului şi trec, ca şi ceilalţi defuncţi, în lumea astrală. Strigoii nu reuşesc întotdeauna să-i distrugă total pe cei care le-au făcut rău. 
În urma intervenţiei Îngerilor Veghetori, cei care le-au făcut rău conştientizează erorile comise şi încearcă să îndrepte lucrurile. În momentul în care oamenii care au greşit, înţeleg răul comis şi se căiesc, strigoii nu mai simt nicio plăcere în a-i distruge şi-i lasă în plata Domnului, trecând în lumea de dincolo, ca toţi ceilalţi defuncţi. În acel moment, strigoii realizează un mare pas înainte, trecând de la aplicarea karmică a pedepsei - care presupune aplicarea oarbă a principiului dinte pentru dinte, ochi pentru ochi - la iertarea aproapelui, lăsând instanţele cosmice să decidă.