"Iata mama ta"

 "Iată mama ta"
     Efectele jerfei pe cruce a lui Iisus Hristos au fost multiple; ele au provocat transformări la nivelul structurii aurice a oamenilor. Totodată, ele au reverberat de-a lungul şi de-a latul cosmosului spiritual, provocând transformări semnificative.     Un rol decisiv în propagarea impulsului lui Iisus Hristos l-a avut Fecioarea Maria, a cărei metamorfoză aurică petrecută în ziua cea mai lungă a istoriei umanităţii, a 120
constituit temelia formării unor noi potenţialităţi aurice la oamenii viitori. În acest context, nu trebuie pierdut din vedere faptul că structura aurică a Fecioarei Maria era diferită de cea a celorlalţi oameni, prin însuşi faptului că, în urma Imaculatei Concepţiuni, l-a născut pe Iisus Hristos. Structura fiinţială a Fecioarei Maria a rămas impregantă de Duhul Sfânt.     Transformarea aurică a Fecioarei Maria s-a produs în trei etape. Prima etapă a avut loc chiar în secunda crucificării. În momentul crucificării Fiului, structura aurică - mai precis, corpul astral - a Fecioarei Maria a fost cuprinsă de convulsii. Fecioara Maria nu i-a înţeles - în mod firesc - pe cei care i-au crucificat Fiul, aşa încât corpul ei astral a fost bulversat (la propriu). Totuşi, chiar în secunda morţii pe cruce a Fiului, Fecioara Maria a avut imensa forţă lăuntrică de a-i ierta pe cei vinovaţi. În acel moment, instantaneu, Fecioarei Maria i s-a format un nou corp astral, diferit de cel avut anterior.     A doua etapă a transformării Fecioarei Maria s-a produs în momentul în care şi-a văzut Fiul înviat. În acel moment, din corpul astral transformat s-a format o structură aurică nouă - corpul mental superior.     A treia transformare în fiinţa aurică a Fecioarei Maria s-a produs în acea zi de Rusalii, când a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, sub forma unor limbi de foc. Atunci, din acelaşi corp astral transformat al Fecioarei Maria, s-a format corpul spiritual.     Datorită principiului transmiterii informaţiei, cele trei mari transformări aurice produse în fiinţa Fecioarei Maria au devenit imprintinguri aurice, ce s-au propagat la toţi oamenii care s-au născut după aceea.     Toţi oamenii care s-au născut în lumea materială după acele evenimente cruciale, au dobândit capacitatea de a-şi forma, la rândul lor, un nou corp astral, un corp mental superior şi un corp spiritual. Aceste structuri aurice pot fi formate de fiecare om în parte, în urma experimentării (trăirii) celor trei sentimente pe care, în momentele respective, le-a avut Fecioara Maria: iertarea, speranţa şi credinţa.     La fel cum Iisus Hristos a răscumpărat, prin Jerfa sa, păcatul lui Adam, devenind Noul Adam, Fecioara Maria a răscumpărat păcatul Evei, devenind Noua Evă - Noua Mamă a tuturor oamenilor.     Ultimele cuvinte pe care Iisus Hristos le-a rostit pe cruce, adresate Fecioarei Maria, apoi Ucenicului pe care-L iubea, par să fi fost fost legate chiar de aceste evenimente extrem de importante:     - Femeie, iată fiul tău.     - Iată mama ta.     Apoi a adaugat:     - Mi-e sete.     Când i-au dus buretele îmbibat cu oţet la gură, Iisus Hristos a rostit ultimul cuvânt:     -S-a sfârşit.                                             Expresia "s-a sfârşit" era folosită cu precădere în tranzacţiile comerciale ale vremii, cu sensul "datoria a fost plătită în întregime" (în traducerea Evangheliilor în limba greacă, s-a folosit termenul tetelestai, care are acelaşi sens).     Prin Iisus Hristos, preţul de răscumpărare a fost plătit în întregime, iar Fecioara Maria a devenit Mama tuturor oamenilor.

Cantarea cea noua

 Cântarea cea nouă     De fapt, încă din momentul întrupării lui Iisus Hristos, s-a iscat nelinişte printre Primordialii întunericului, printre fiinţele luciferice şi printre spiritele rebele ale naturii - Dree şi Lorehh.     Unii dintre ei au crezut că s-a întrupat unul din Primordialii Luminii. Au fost şi din cei care au crezut că s-a întrupat Shantiah - primul om. Alţii bănuiau că s-a produs o trădare în rândurile lor şi că s-a întrupat unul din Primordialii întunericului. Alţii au crezut că s-a întrupat un Preot al lui Dumnezeu (un om desăvârşit) despre a cărui existenţă nu ştiau.     Toţi şi-au dat însă seama că fiinţa care se întrupase în lumea materială era mai puternică decât tot ce văzuseră până atunci. Fiinţa care se întrupase avea un corp duh (un duh) de o puritate neîntâlnită până atunci în cosmos - un corp duh pur şi perfect, nemurdărit de păcat. Nu se mai întrupase o astfel de fiinţă. Cam aşa ar fi trebuit să se prezinte primul om, Shantiah, dacă nu s-ar revoltat. Într-un mod relativ asemănător se prezenta structura duhurilor Primordialilor Luminii, din prima generaţie.     Lucifericii - oameni, îngeri şi spirite ale naturii - au fost uimiţi şi de faptul că, de la naştere până la moarte, fiinţa perfectă care s-a întrupat în lumea materială - Preotul lui Dumnezeu, aşa cum conveniseră în cele din urmă să o numească - nu a fost ajutată de nici un înger din ierarhia Fiilor Luminii. În jurul lui Iisus Hristos, de la naştere până la moartea prin crucificare, nu a fost prezent nici un Fiu al Luminii, nici un spirit bun al naturii. Iisus Hristos s-a manifestat în mod autonom, ca Dumnezeu făcut om.     Lucifericii erau nedumeriţi, mai ales de titulatura pe care a folosit-o Iisus Hristos, atunci când se referea la Sine: Fiul lui Dumnezeu.     - Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, atunci spune să se facă cutare lucru, să vedem dacă este adevărat, încercau ei să-L ispitească.     Nu pricepeau nici în ruptul capului de ce, având o putere şi o tărie atât de mare, Iisus Hristos nu doreşte să stăpânească, El însuşi, lumea. Nu pricepeau nici de ce o fiinţă cu o asemenea putere şi tărie, nu-i distruge pe ei, pentru a le lua locul.     Fiinţele luciferice erau uimite, dar şi speriate. Ele rupseseră de mult timp contactul cu Dumnezeu şi cu fraţii lor, Fiii Luminii, astfel că nu ştiau ce se mai pregăteşte pe nivelurile luminoase ale cosmosului. Abia după moartea prin crucificare, fiinţele luciferice au înţeles că cel pe care au încercat să-L ispitească în repetate rânduri este a doua Persoană a Treimii, Iubirea Nesfârşită, căreia oamenii i-au dat numele Iisus Hristos.     De asemenea, fiinţele luciferice nu au înţeles de ce, de-a lungul existenţei sale în lumea materială, Iisus Hristos nu a făcut uz, în sens negativ, de Puterile Dumnezeieşti. Fiinţele luciferice, amăgite, ele însele, de propriile lor fapte, nu puteau pricepe faptul că, fiind Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos nu-şi distruge propria Sa creaţie.     De fapt, Dumnezeu nu s-a manifestat niciodată ca distrugător al propriei Sale creaţii. Dumnezeu a conferit liberul arbitru tuturor făpturilor create din cosmosul Său. Distrugerile succesive, perioadele de nemanifestare şi ştergerile s-au datorat făpturilor dotate cu liber arbitru, iar nu lui Dumnezeu. În momentul în care o făptură din cosmos a ales o altă cale decât cea de a fi împreună cu Dumnezeu, nu a fost distrusă, ci i s-a construit un nou plan cuantic, în care să locuiască. Noul plan cuantic nu putea fi decât 119
în acord cu ceea ce a devenit fiinţa respectivă - cu sunetul, mirosul şi culoarea sa.     De altfel, nici după crucificare, Iisus Hristos nu a manifestat în sens negativ, Puterile Sale Dumnezeieşti. Nu a dorit acest să facă lucru în Cosmosul Său, în faţa fiinţelor cărora, El însuşi, le-a conferit liberul arbitru.     Imediat după ce sufletele oamenilor (corpurile sufletelor) din iad şi din Regatul morţilor vii au început să lumineze şi le-a revenit amintirea a toate, toţi cei salvaţi au adus mulţumiri lui Dumnezeu Fiul, care este Iubirea Nesfârşită. Atunci, chiar în adâncurile iadului, s-a auzit pentru prima dată Cântarea cea nouă.     Cântarea cea nouă a fost compusă chiar atunci de oameni salvaţi din sclavie. În Cântare era descrisă toată istoria oamenilor, de la începuturi, până la eliberarea din sclavie. Tot atunci, fiind conţinut în cântare, s-a auzit, spus de oamenii din iad, formula ce stă la temelia noii lumi: "Facă-se Voia Ta precum în ceruri şi pe pământ".     Auzind aceste cuvinte, Iisus Hristos i-a întrebat atunci pe oamenii din iad şi din Regatul morţilor vii:     - De ce aţi spus aceste cuvinte ?         Iar ei au răspuns:     - "Pentru că, prin Tine, ni s-au deschis ochii şi am cunoscut Adevărul. Tu eşti Singurul Dumnezeu. Noi suntem mai mulţi decât cei care doresc distrugerea noastră şi a creaţiei Tale. Iată-ne, suntem cu toţii aici. Învaţă-ne ce să facem. De acum înainte vom face după Cuvântul Tău"     Această cerere a fost adresată lui Iisus Hristos, la unison, de toţi oamenii din iaduri şi din Regatul morţilor vii - miliarde şi miliarde de fiinţe omeneşti eliberate din sclavie.     Oamenii care, în acel moment, se aflau în lumea materială erau doar o părticică din totalul oamenilor (sub 0,1 %), oamenii din sămânţa cea rea formau o altă minoritate (probabil sub 0000000,1%), astfel încât oamenii din iaduri şi din Regatul morţilor vii formau majoritatea zdrobitoare.     Astfel, majoritatea zdrobitoare a oamenilor i-a conferit lui Iisus Hristos autoritatea şi puterea supreme în ceruri şi pe pământ. Fireşte, ca Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos are Puterea şi Autoritatea Supremă (Dumnezeiască). Dar ca Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos, nu a dorit să-şi folosească Autoritatea şi Puterea Sa Supremă (Dumnezeiescă) pentru a acţiona împotriva celor care aleg răul, prin exercitarea liberului lor arbitru.     Dacă Dumnezeu şi-ar fi exercitate Autoritatea şi Puterea Sa Supremă (Dumnezeiescă) totul s-ar fi terminat cu mult timp în urmă, chiar în secunda în care s-a răzvrătit primul înger sau om. Dumnezeu ar fi eliminat tot ce exista, iar apoi ar fi creat un nou cosmos, mult mai frumos, şi toate lucrurile ar fi fost bune înaintea Sa. Dar, în acest caz, ar fi acţionat împotriva naturii sale - ceea ce este imposibil.     Aşadar, conferind puterea şi autoritatea lui Iisus Hristos, majoritatea zdrobitare a oamenilor s-a pus sub cârmuirea şi ocrotirea Sa. Atunci s-a format Adunarea cea mare.

Cutremur in cer si pe pamant

 Cutremur în cer şi pe pământ
     Ziua cea mai lungă a umanităţii; miezul zilei. Viaţa pământească a Celui crucificat se încheiase.     S-a sfârşit.     Capul Celui crucificat era căzut în faţă, iar bărbia atinsese pieptul. Barba mică, de aceeaşi culoare cu părul, buzele pline şi nasul drept abia se mai distingeau de la baza crucii pe care suferise supremul supliciu. Părul bogat, castaniu spre blond, era năclăit de sudoare şi sânge; îi acoperea fruntea şi faţa. Ochii căprui, cu sclipiri verzi, deveniseră ficşi. La rădăcina nasului se distingea o umflătură.     La mâini şi la picioare, urmele cuielor au lăsat urme înfiorătoare. Cuiele, pur şi simplu, i-au despicat palmele în mod îngrozitor. Fruntea era sfâşiată de nouă cicatrice, provenite de la cununa de spini - patru în dreptul tâmplei din partea dreaptă, patru în partea din faţă a frunţii. Ultima cicatrice cobora de pe frunte până sub ochiul stâng - ceea ce înseamnă că ochiul stâng a fost afectat aproape total.     Supliciul crucificării a fost înfricoşător pentru Iisus Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, care este Iubirea Infinită. Constituţia trupului de carne al lui Iisus Hristos a fost fragilă, iar sensibilitatea Sa a fost mult peste ce îşi poate imagina un om. Durerile au fost amplificate la maximum, datorită sensibilităţii Sale. De la Facerea Lumii, nici o altă fiinţă omenească întrupată nu a mai suferit un supliciu atât de înfricoşător. Nici înainte, nici după crucificare, o fiinţă întrupată nu a mai suferit un asemenea supliciu.     În lumea materială, norii negri păreau foarte apropiaţi de pământ - atât de apropiaţi, cum n-au mai fost niciodată. Dădeau impresia că vor să atingă vârful crucii pe care fusese crucificat Iisus Hristos.     S-a sfârşit.     Iisus Hristos cunoscuse, în scurta sa existenţă trupească, în trup de carne, toate nedreptăţile oamenilor, perpetuate de-a lungul ciclurilor cosmice: frigul, foamea, maltratarea, batjocura, uciderea.     În momentul în care a survenit moartea pe cruce, s-a făcut cutremur mare, atât pe pământ, cât şi în ceruri. Apoi, imediat după săvârşirea din viaţa trupească, Duhul Său a ieşit, ca un abur diafan, din trupul încă atârnat pe cruce. Duhul lui Iisus Hristos - corpul duh de formă umanoidă, cu care se întrupase în lumea materială - avea o minunată culoare argintie.     Duhul Său a coborât încet, de la înălţimea trupului atârnat pe cruce, ca un fulg, pe sol. În momentul în care Duhul lui Iisus Hristos a atins solul, planurile cuantice au fost sparte, iar puhoaiele de îngeri din ierarhia Fiilor Luminii şi de spirite ale naturii (Zaurdarii) s-au revărsat în toate zările. Toţi ca unul, Fiii Luminii şi Zaurdarii, în frunte cu Principii lor conducători, s-au înfăţişat în faţa crucii pe care Fiul lui Dumnezeu suferise supremul supliciu. 117
     Datorită expansiunii răului în lumea oamenilor, de timpuri şi perioade, Fiii Luminii nu mai coborâseră pentru a-i ajuta pe fraţii lor - oamenii. Răutatea oamenilor i-a împiedicat să străbată planurile cuantice, astfel că Fiii Luminii n-au mai avut capete de pod în lumea materială. Ei nici măcar nu mai erau în sintonie cu oamenii - nu mai puteau coresponda cu ceea ce deveniseră oamenii în lumea materială.     Imediat după ce Fiii Luminii şi spiritele naturii s-au adunat, Iisus Hristos le-a ţinut un lung discurs, în care a explicat tuturor modul în care vor fi eliberaţi oamenii de sub sclavia Celui rău.     Apoi, după ce s-a adresat celor prezenţi, Iisus Hristos a pătruns în iaduri. Datorită radiaţiei formidabile a Duhului Său, tot ce era în iaduri s-a destructurat. Sub influenţa Duhului lui Iisus Hristos, care a acţionat ca un foc purificator, mediul înfricoşător al iadurilor s-a transformat. Mlaştinile urât mirositoare în care adăstau, inerţi şi lipsiţi de conştiinţă, oamenii, cioturile de copaci, aburii şi toate elementele ce formau peisajul mohorât au fost destructurate la contactul cu radiaţia Duhului lui Iisus Hristos.     În urma trecerii Duhului Său, peisajul iadurilor se recompunea de la sine: în locul mlaştinilor şi ţinuturilor dezolante au apărut pomi fructiferi, vegetaţie abundentă, râuri cristaline. Cu fiecare pas pe care Duhul lui Iisus Hristos îl făcea în iaduri, totul renăştea, iar paradisul de odinioară se forma pretutindeni. Minunăţia creaţiei lui Dumnezeu lua locul înfricoşătoarelor peisaje ale iadului.     Pe măsură ce Duhul lui Iisus Hristos parcurgea nivelurile iadului - găurile de vierme - sufletele oamenilor din iaduri, indiferent de generaţie, începeau a lumina, iar amintirea a toate le revenea instantaneu. La contactul cu radiata Duhului lui Iisus Hristos, oamenii sclavi din iaduri reveneau la viaţă. La trecerea Sa, lanţurile se rupeau şi cădeau. Apoi, Iisus Hristos a mers în Regatele morţilor vii şi i-a izbăvit pe toţi morţii vii.     Revenindu-le amintirea a toate, toţi oamenii sclavi din iaduri şi din Regatul morţilor vii l-au recunoscut atunci pe Iisus Hristos ca fiind Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Atunci, instantaneu, doar la contactul cu radiaţia Duhului lui Iisus Hristos, toţi oamenii au cunoscut Adevărul.     Adevărul absolut, pe care l-au cunoscut oamenii salvaţi din iaduri şi din Regatul morţilor vii, se referă la două aspecte esenţiale.     Primul aspect se referă la Dumnezeu: Dumnezeu - Creatorul cerului şi al pământului, al celor văzute şi al celor nevăzute - este Unul, dar se manifestă ca trinitate, prin trei Persoane, fără a înceta să fie ceea ce este.     Al doilea aspect se referă la om: omul este Preot al lui Dumnezeu Celui Viu, iar nu un sclav, aşa cum l-au făcut învăţătorii şi zeii falşi - care sunt dumnezei falşi.     Iisus Hristos nu le-a adresat nici un reproş oamenilor din iad. În iad, Iisus Hristos nu a adresat decât trei întrebări. Fiecare întrebare a pus-o de trei ori. Cele trei întrebări au fost puse doar Primordialilor întunericulu (oamenii primordiali din primele două generaţii care s-au aliat cu Cel rău), care conduceau iadurile. Fiinţelor luciferice din categoria Dree sau spiritelor naturii din categoria Lorehh, Iisus Hristos nu le-a adresat nici un cuvânt şi nici o privire.     Iată cele trei întrebări adresate oamenilor primordiali care s-au aliat cu Cel rău, datorită cărora miliarde de oameni obişnuiţi au ajuns în iaduri:     - Pentru ce ţi-ai întunecat inima ?     - Ce ai făcut cu fraţii tăi mai mici în putere şi tărie, pe care ţi i-am dat să-i ocroteşti ?     -  Ce ai făcut cu moştenirea Mea, cu Duhurile Mele Slujitoare (îngerii  şi spiritele naturii) şi cu  creaţia Mea minunată.     Apoi, adresându-se oamenilor primordiali din primele două generaţii care s-au aliat cu Cel rău, Iisus Hristos a adăugat:     - Întoarce-te de la nedreptăţile tale şi vei trăi!     Toate aceste întrebări şi îndemnuri au fost puse la singular. Iisus Hristos s-a adresat astfel, în felul său caracteristic, fiecărui om în parte.
118
     În loc să se întoarcă la viaţă şi să fie iertaţi, aşa cum le spusese Iisus Hristos, Primordialii întunericului, împreună cu fiinţele luciferice şi cu spiritele rebele ale naturii - Dree şi Lorehh - au fugit din Faţa Sa şi s-au ascuns în planurile cuantice ale fiinţelor luciferice. Foarte puţini au acceptat iertarea lui Iisus Hristos.

Regele iudeilor

 Regele iudeilor
114
     Deasupra crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos era atârnată o tăbliţă pe care era scris: Iisus din Nazareth, Regele iudeilor.     Formularea conţinută pe această inscripţie nu a fost scrisă de un evreu, ci de un roman, iar acel roman avea o mare stimă pentru Iisus din Nazareth.     Preoţii iudei (care nu trebuie confundaţi cu poporul evreu, care trăia în condiţii de exploatare cruntă), aveau interesul major ca totul să se termine cât mai repede. Ei au fost deranjaţi încă de la început de prezenţa, inoportună pentru ei, a lui Iisus Hristos. Încă de la primele minuni şi vindecări, făcute foarte devreme, în copilărie, preoţii iudei au dorit să scape cât mai repede de un "concurent" pe care-l considerau periculos.     De mai multe secole, cam de la ultimii mari profeţi, preoţii iudei nu mai ascultau de cuvântul lui Dumnezeu şi nu mai erau în comuniune cu El. Acest fapt a fost confirmat de reacţia lui Iisus Hristos, atunci când a răsturnat mesele negustorilor din Templu. Totul devenise negoţ.     De la dispariţia fizică a marilor profeţi, religia iudaică a intrat într-un con de umbră. Preoţii deveniseră uneltele asupririi, iar populaţia - evreii de rând - trăia în cele mai grele condiţii. Preoţii cuceriseră privilegii economice imense, împărţind puterea cu regalitatea. În acest context, pentru preoţime, cucerirea Iudeii de către legiunile romane a reprezentat o catastrofă nu numai din punct de vedere religios, ci mai ales economic. Profiturile obţinute trebuiau împărţite cu puterea     În perioada vieţii trupeşti a lui Iisus Hristos, Ierusalimul arăta dezolant. La fel ca şi întreaga Iudee. Vremurile de glorie din timpul Regelui Solomon păliseră. În afara Templului şi a locuinţelor aristocraţiei, care erau curate chiar şi după standardele actuale, casele evreilor de rând erau mizere. La rândul său, poporul evreu arăta prost hrănit. Era o diferenţă imensă între aspectul fizic al aristocraţiei evreieşti sau al ocupanţilor romani, care arătau înfloritor, erau solizi şi bine hrăniţi, şi aspectul fizic al evreilor de rând. Majoritatea evreilor de rând erau slabi, veşnic înfometaţi, aveau veşmintele sărăcăcioase şi mizere. Mulţi dintre ei erau roşi de boli trupeşti. Majoritatea nu aveau decât un singur schimb de veşminte, formate din două, trei piese, iar sandalele erau, cel mai adesea, uzate.     Între evrei şi romani era o duşmănie aprigă, nu numai datorită faptului că unii erau asupriţi, iar ceilalţi asupritori. Romanii nu-i înţelegeau defel pe aristocraţii evrei. Când au cucerit Iudeea, romanii au avut impresia că au pătruns într-un haos total. I-a întâmpinat o mizerie cruntă, pe care n-o mai întâlniseră în nici un teritoriu ocupat. Comparativ cu Iudeea, oamenii din ţinuturile cucerite din romani - inclusiv sclavii -trăiau după standarde relativ înalte.     Romanii erau foarte pragmatici: îi interesa doar profitul - tributul -, dar nu înţelegeau de ce aristocraţia iudaică, susţinută atât de rege cât şi de preoţime, îşi lăsa supuşii întro astfel de sărăcie lucie. Romanii nu aveau nevoie de sclavi bolnavi, roşi de boli - inclusiv de boli venerice -, de bube oribile şi de diferite beteşuguri. Romanii aveau nevoie de oameni sănătoşi, care să muncească pentru ca tributul să fie trimis la timp împăratului. Pax romana era pragmatică: pentru ca imperiul să prospere, supuşii împăratului trebuiau să aibă un standard de viaţă adecvat.     Romanii erau mereu la pândă. Nu ştiau ce forme vor îmbrăca intrigile aristocraţiei, revoltele şi răscoalele erau tot mai dese, iar pretenţiile preoţimii iudaice erau adesea neinterpretabile după sistemul de gândire roman. Astfel că tensiunile dintre ocupanţii romani şi evrei luau formele cele mai neaşteptate.     Pe acest fundal, Iisus Hristos a desfăşurat o vie activitate de-a lungul drumurilor prăfuite ale vechii Palestine, dar nu a întâmpinat niciodată vreo opoziţie din partea romanilor. De fapt, de-a lungul întregii Sale existenţe trupeşti, până la procesul în urma căruia a fost crucificat, Iisus Hristos nu a avut de întâmpinat greutăţi din partea romanilor. Nici nu avea de ce. Romanii - care-l cunoaşteau fie direct, fie din auzite - nutreau o vădită simpatie pentru Iisus Hristos.     Prin Puterile Sale Dumnezeişti, Iisus Hristos vindeca orice om care venea la El. 115
Chiar şi cei care doar îl atingeau, erau vindecaţi aproape instantaneu. În prezenţa lui Iisus Hristos, bolile erau vindecate, iar odihna sufletului se înstăpânea peste toţi. Oamenii nu mai simţeau ura şi neputinţa ce le măcina sufletul, nu mai simţeau foamea sau setea, şi îl urmau oriunde. În urma Sa, se formau mulţimi impresionante: fiecare dorea să fie vindecat, să fie tămăduit, să fie iertat, să nu mai resimtă ura feroce pe care o generează foamea.     Toţi cei care se apropiau de El, resimţeau o pace sufletească adâncă - pacea adevărată a sufletului. Iisus Hristos îi învăţa pe oameni despre Unicul Dumnezeu şi despre împărăţia Sa. Oamenilor nu li se mai vorbise nicicând despre astfel de lucruri, mai ales că învăţăturile erau însoţite de trăiri specifice. În prezenţa Sa, totul părea un vis frumos.     Daţi Cezarului ce-i al Cezarului, le spunea Iisus Hristos celor care-l ascultau, astfel că oamenii care ajungeau în apropierea Sa, nu se mai împotriveau nimănui. Într-un fel, s-ar putea spune că oamenii deveneau nişte sclavi perfecţi pentru asupritorii romani. Mulţi dintre romani aveau robi şi roabe, care fuseseră vindecaţi sau ajutaţi, într-un fel sau altul, de bărbatul înalt, care vorbea şoptit, cu o voce dulce ca mierea, astfel că faima Sa ajunsese până departe.     De aceea, pragmaticii romani au înţeles foarte repede faptul că ceea ce-i învăţa Iisus Hristos pe oameni nu intră în contradicţie cu politica lor. Dimpotrivă. Astfel, au început să-L simpatizeze. Romanilor nu le păsa la cine se roagă cei care-l urmau pe Iisus Hristos, în condiţiile în care, ei înşişi, aveau foarte mulţi zei pe care-i invocau. Atâta timp cât oamenii munceau pentru a-şi plăti tributul şi nu desfăşurau activităţi ostile, nu era nici o problemă. De aceea, romanii spuneau adesea, împreună cu evreii de rând: iată un adevărat Rege al iudeilor. Dacă El ar fi Regele iudeilor, am fi şi noi mai liniştiţi.     Fireşte, Iisus Hristos îşi vedea de activitatea Sa şi nu lua în considerare astfel de vorbe cu iz politic. El a spus, de multe ori, că Împărăţia Sa nu este în lumea aceasta, dar cine mai avea urechi să-l audă în acele vremuri tulburi ?!     Aşadar, problemele n-au venit din partea romanilor, ci din partea preoţilor iudei. După ce a fost prins, Iisus Hristos a fost bătut şi maltratat oribil de către preoţii iudei. Nu romanii l-au maltratat într-atât încât a devenit aproape de nerecunoscut, ci preoţii iudei.     După ce L-au bătut cu pumnii, cu palmele, cu lanţurile, cu scuturile, cu mânerul spadelor sau cu funia, atât în seara în care L-au prins, cât şi înainte de a-l prezenta lui Irod, torţionarii au avut parte de o uriaşă surpriză. Această surpriză au avut-o, în special, torţionarii direcţi, care - datorită faptului că erau posedaţi de fiinţele luciferice - aveau cunoaşterea distrugerii trupeşti, adică a afectării iremediabile a organelor trupeşti. Surpriza a venit în momentul în care şi-au dat sema că, aproape peste noapte, rănile Sale tind să se vindece şi să se cicatrizeze. Unii dintre bătăuşi au fugit, speriaţi de moarte de o asemenea întorsătură, alţii au continuat să-l bată în mod bestial, în speranţa distrugerii sale fizice - ceea ce voiau de fapt atât fiinţele luciferice, cât şi cozile lor de topor din lumea materială. Abia după ce şi-au dat seama că nu-l pot distruge fizic, preoţii evrei l-au adus în faţa procuratorului roman, Pilat din Pont pentru a fi "judecat".     În prima fază, Pilat nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Pilat din Pont avea o uriaşă aversiune împotriva preoţilor evrei care se ucideau între ei şi îşi ucideau supuşii după bunul lor plac, astfel că nici nu a vrut să aibă de-a face cu ei. Pilat era soldat, nu bătăuş,  iar  soldaţii  ucideau  din  necesitate,  în  războaiele  în care  erau  trimişi.   De altfel,   întrebându-şi subordonaţii, Pilat a aflat că Omul care i-a fost adus spre judecare nu a conspirat împotriva romanilor; dimpotrivă, vindeca oamenii prin pieţe şi îi îndemna să dea cezarului ce este al său.     Iisus Hristos a refuzat propunerile venite din partea lui Pilat, care la rândul său, nu înţelegea de ce refuză să se apere sau să facă vreun gest împotriva celor care-i doreau moartea. Mai cu seamă că, datorită bătăilor crunte la care a fost supus din partea acoliţilor preoţilor evrei, dar şi datorită biciurii la care a fost supus din partea soldaţilor
116
romani, Iisus Hristos era plin de răni pe tot corpul. Soldaţilor romani, cu multe bătălii la activ, nu le venea să creadă că Omul acela încă stătea în picioare, dar mai ales, nu le venea să creadă că poate rezista la pierderea unei cantităţi atât de mare de sânge. Nu înţelegeau cum de poate pierde sânge în mod continuu şi cum se refac ţesuturile atât de repede. Un om obişnuit nu ar fi putut rezista unor astfel de suplicii, oricât de solid şi de rezistent ar fi fost.     Pe toată perioada supliciului, Iisus Hristos nu a scos nici un sunet. Nu s-a împotrivit, a răbdat şi a suportat totul fără o şoaptă. Atunci când a fost întrebat, a răspuns celor care-L torturau. Nu a spus decât Adevărul.

Razboiul perpetuu

 Războiul perpetuu
111
     La fel ca în ciclul al treilea, şi în prima parte a ciclului al patrulea, epoca sclavagistă s-a perpetuat pe fundalul unei divizări fără precedent a societăţii omeneşti, atât pe pământ, cât şi în lumea de dincolo.     Prin aderarea la zeii cei falşi, oamenii s-au divizat continuu în tabere, grupuri şi grupuleţe, astfel că atât societatea oamenilor întrupaţi, cât şi cea a oamenilor decorporaţi a cunoscut o fărâmiţare şi o atomizare continuuă.     Procesul divizării sociale şi spirituale a oamenilor a fost următorul. Fiecare zeu luciferic îşi forma un fel de staf conducător în lumea terestră, format din oameni întrupaţi. La început, oamenii care formau staf-ul unui zeu luciferic făceau parte din sămânţa cea rea. Ei proveneau fie din zonele superioare ale iadurilor, fie direct din planurile cuantice luciferice.     Astfel, în prima fază a acestui proces, oamenii din sămânţa cea rea au atras diferiţi oameni căldicei, pe care îi educau în spiritul propriilor învăţături. Ajutaţi de aceşti oameni căldicei, ei au construit temple sau lăcaşuri de cult, în care, în urma unor ritualuri complexe, realizau spargerea planurilor cuantice, chemându-şi magic stăpânii - zeii cei falşi. Prin aceste ritualuri, zeii cei falşi se puteau manifesta în lumea materială şi, uneori, erau vizibili oamenilor obişnuiţi.     În a doua fază, oamenii ce formau sămânţa cea rea îi iniţiau pe oamenii căldicei în temple, numindu-i preoţi ai zeului. În urma acestor iniţieri, oamenii care anterior au fost căldicei obţineau anumite puteri "magice". Ei dobândeau şi o anumită formă de clarvedere, dar această formă de clarvedere nu era bazată pe dezvoltarea propriilor capacităţi fiinţiale, ci pe faptul că zeul însuşi era "puternic în ei". În cazul acestor forme incipiente de clarvedere, obţinute în urma unor ritualuri magice, oamenii iniţiaţi deveneau întrucâtva posedaţi: zeul respectiv îşi lăsa o amprentă aurică pe corpul lor sufletesc. Uneori, se ajungea până acolo încât aura zeului învăluia în totalitate corpul sufletului omului, ceea ce echivala cu "vinderea" sufletului. Acest fenomen poartă astăzi poartă numele de posedare.     Din păcate, oamenii deveniţi preoţi-iniţiaţi nici nu-şi dădeau seama de acest fapt. Zeul luciferic obţinea astfel o influenţă aproape totală asupra lor, iar ei deveneau simple instrumente. Preoţii-iniţiaţi făceau după cuvântul zeului (expresie folosită des în lumea eterică) şi se conformau în totalitate dorinţei acestuia.     De altfel, tipul de clarvedere obţinut printr-o astfel de iniţiere era doar parţială. Preoţii-iniţiaţi nu puteau să-l vadă prin clarvedere decât pe zeul patron sub ocrotirea cărora se iniţiaseră, nu şi pe alţi zei, datorită faptului că puterile lor nu proveneau din interior, din dezvoltarea propriilor caracteristici fiinţiale. Astfel că vedeau doar ceea ce trebuiau să vadă. Zeul erau observat doar de la distanţă, astfel că nici nu remarcau faptul că are ochii negri.     Preoţii-iniţiaţi nu ştiau prea multe cu privire la structura cosmosului spiritual. Ştiau doar ce le spunea zeul. Fireşte, zeul în cauză explica preoţilor şi, prin intermediul lor, simplilor enoriaşi, faptul că el însuşi a creat universul şi pe om, că el este cel care aduce abundenţă în lumea oamenilor şi că, în consecinţă, oamenii trebuia să asculte de el - să facă după cuvântul său. Totodată, zeul prezenta preoţilor-iniţiţi "curtea" sa, formată fie din zei mai mici din punct de vedere ierarhic, fie din oamenii care formau sămânţa cea rea.     Preoţilor-iniţiaţi li se mai promitea că, dacă vor face întocmai cum li se spune, vor deveni bogaţi în viaţa fizică. Totodată, li se promitea că, după moarte, vor ajunge în zona tuturor plăcerilor - în "paradis". La rândul lor, enoriaşilor - oamenii căldicei care aderau de bună voie la templul zeului - li se promitea bunăstarea atât în lumea terestră, cât şi după moarte. Nu li se spunea însă că preţul este sclavia.     După ce se construia templul, comunităţile din jur erau aservite zeului protector. Toţi membri comunităţi erau botezaţi în numele zeului patron, devenind sclavi. Tuturor membrilor de rând li se aplicau sigiliile de sclavi, atât la nivel fizic (prin veşminte, podoabe, tatuaje etc), cât şi la nivelul corpului sufletesc (prin peceţi luciferice).
112
     Treptat, comunităţile au început să fie stratificate ierarhic, în vârful piramidei, se situau preoţii-iniţiaţi. Pe treapta următoare se situau cei care formau puterea politică - regele şi nobilii. Urmau războinicii, care erau educaţi să ucidă şi, în cele din urmă, plebea - oamenii de rând, căldiceii. Chiar dacă, din punct vedere formal - juridic, cum spunem noi astăzi -, statul lor social era de oameni liberi, oamenii de rînd erau sclavi. În lumea materială, ei erau obligaţi să muncească pe domeniile templului, nu se puteau strămuta dintr-un loc în altul etc, iar după moarte îngroşau numărul celor din iad.     O dată cu formarea capetelor de pod în lumea materială, care erau templele şi oligarhia conducătoare, a început războiul dintre zeii luciferici. Una din caracteristicile zeilor falşi era concurenţa acerbă. Cu cât un zeu luciferic devenea mai puternic în lumea materială, cu atât devenea mai puternic în planul său cuantic. Cu cât avea în lumea materială mai mulţi enoriaşi care să facă după cuvântul său, cu atât zeul luciferic creştea în putere şi tărie.     Puterea şi tăria zeului erau date de calitatea ofrandelor pe care le primea şi de calitatea oamenilor care i se închinau. Pentru a creşte în putere şi tărie, zeii falşi aveau nevoie de cât mai multe suflete, astfel încât trupul lor energetic să fie cât mai "viu". Ei reveneau treptat la viaţă, iar oamenii mureau. Oamenii deveniţi sclavi, începând cu preoţii-iniţiaţi, cu regii şi cu războinicii, nu mai erau vii, chiar dacă-şi duceau viaţa trupească în condiţii confortabile.     După moartea fizică, datorită existenţei peceţii aurice, oamenii erau vidaţi energetic, le era furat corpul sufletului şi păstraţi în gaura de vierme numită iad, în una dintre cele trei zone. Preoţii, nobilii şi cei mai răsăriţi dintre războinici erau duşi în primele două zone - de obicei locuiau în cea de-a doua zonă. Ei nici nu prea ştiau - li se ascundea - ce se întâmplă cu oamenii obişnuiţi, care, deşi nu făceau răul, ajungeau în cea de-a treia zonă a iadului, doar datorită existenţei peceţii aurice a zeului. De regulă, datorită rezonanţei energetice, oamenii se încarnau în aceleaşi comunităţi aflate sub patronajul aceluiaşi zeu fals. În acea perioadă, procesul reîntrupării în lumea materială era destul de rapid. El avea la bază principiul, sintoniei: cine se aseamănă, se adună.     Acesta a fost, într-adevăr un proces diabolic de menţinere a oamenilor în stare de sclavie continuă, care s-a menţinut o lungă perioadă de timp - atât în cel de-al treilea ciclu, cât şi în al patrulea ciclu. În anumite medii, el continuă şi în ziua de astăzi.     Dar, procesul cu adevărat diabolic abia începe. Pentru a deveni puternici, zeii luciferici au început să se lupte între ei. Fireşte, în lumea lucifericilor nu există prietenie sau camaraderie, întrajutorare sau alianţe, astfel că, după etapa de întemeiere a unui teritoriu, a început etapa de expansiune.     Ordinul de expansiune venea prompt în lumea oamenilor, de la zeii luciferici prin intermediul preoţilor-iniţiaţi şi prin intermediul regilor. Regele sau preotul avea un vis noaptea, iar dimineaţa îl comunica mulţimii:     "Zeul mi-a cerut să cucerim teritoriul inamicilor noştri. Mergeţi aşadar în teritoriul lor şi cuceriţi-l. Ucideţi fără milă bătrânii, bărbaţii, femeile, copiii născuţi şi copiii nenăscuţi. Pătrundeţi în templele lor şi tăiaţi capetele preoţilor, scoateţi-le inimile din piepturi, dărâmaţi zidurile, sfărâmaţi statuile zeilor lor - duşmanii zeului nostru - cioplite de mână de om.     Atunci zeul nostru va fi tare în voi şi voi veţi fi tari în el, şi vă va da în stăpânire pământurile, turmele şi bogăţiile inamicilor. Veţi rămâne pe pământurile lor şi veţi naşte fii şi fiice, iar sămânţa voastră se va înmulţi nemăsurat şi voi veţi fi în zeu şi zeul va rămâne de-a pururi fi în voi.     Dar nu uitaţi, răstimp de trei ani, primii născuţi pe aceste pământuri, care vor fi din sămânţa voastră, să mi le jertfiţi mie şi numai mie. Vlăstarele nou născute răstimp de trei ani vor fi jertfite aşa cum poruncesc eu - fie parte bărbătească, fie parte femeiuşcă.     Faceţi după cuvântul meu. Eu voi fi în voi şi voi veţi fi în mine şi vă voi da stăpânirea peste întregul pământul - peste oameni, peste locuitorii de sub pământ, peste locuitorii de la suprafaţă, peste locuitorii de sub ape şi peste locuitorii din văzduh".
113
     Aşa glăsuia, prin gura preoţilor, un astfel de zeu luciferic. Procesul era destul de simplu. Mai întâi trebuiau distruse templele, statuile zeilor adverşi şi preoţii. Apoi trebuia distrusă "forţa vie a inamicului": femeile, copiii, bărbaţii, bătrânii. Foarte puţini erau lăsaţi în viaţă pentru a deveni robi.     Fiind ucise, victimele deveneau sclavii zeului biruitor şi după moarte, astfel că se îngroşau rândurile celor din zona a treia a iadului. Era interzis cu desăvârşire ca bărbaţii cuceritori să fecundeze, în primii trei ani, femeile cucerite. Trebuia ca influenţa aurică a zeului luciferic adevers să înceteze pe teritoriul cucerit.     Ca măsură profilactică, mutându-se pe teritoriul "inamic", în habitatul impregnat auric de zeul luciferic advers, cuceritorii nu trebuiau să procreeze răstimp de trei ani. De aceea, în antichitate, exista obiceiul ca primii născuţi să fie sacrificaţi zeului. Toţi copiii care se năşteau imediat după cucerirea unui teritoriu erau sacrificaţi zeului, care ştia foarte bine ce să facă cu ei...     După trei ani, răstimp în care se reconstruia totul, viaţa îşi lua cursul normal, iar comunitatea îşi continua existenţa - fireşte, până la proxima cucerire sau până când, la rândul ei, devenea victima altor triburi conduse de zei luciferici mult mai puternici, ca putere şi tărie.     Astfel, în toată această perioadă de timp, s-a perpetuat un război continuu atât în ceruri, cât şi pe pământ. În ceruri s-au înfruntat zeii luciferici, iar pe pământ s-au înfruntat oamenii.     Fiecare război din lumea materială avea o contraparte nevăzută. Un clarvăzător din acele vremuri ar fi trebuit să observe, deasupra capetelor oamenilor ce se înfruntau sângeros pe pământ, fiinţe imense de formă umanoidă sau, uneori, fără formă umanoidă - care se manifestau ca nişte vârtejuri de foc, de aer sau de fum -, care se înfruntă nemilos la nivel infraetenc sau eteric.     Când lumea materială devenise un teritoriu controlat aproape în totalitate de forţele răului - de fiinţe luciterice, de spirite rebele ale naturii şi de oamenii din sămânţa cea rea -, Regatele morţilor vii deveniseră ca o imensă rană vie, iar iadurile erau deja pline şi colcăiau de viruşii aurici ai faptelor abominabile produse în lumea materială, a doua Persoană a Sfintei Treimi - Iisus Hristos care este Iubirea Nesfârşită – s-a încarnat în lumea oamenilor.     Iisus Hristos s-a întrupat în Palestina, care era situată în arealul auric condus de Prinţul Orientului apropiat, întrucât în acea regiune, oamenii atinseseră cote inimaginabile de răutate, iar noxele aurice se acumulaseră în mod dramatic. În acea zonă ar fi trebuit să izbucnească un mare cataclism, care, cu siguranţă, ar fi culminat printr-o nouă ştergere, în urma căreia umanitatea trebuia iarăşi retrasă din circuitul evolutiv.     Ca un fulger, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a penetrat toate planurile cuantice, născându-se prin Fecioara Maria; în urma unei Imaculate Concepţiuni. Toate etapele existenţei lui Iisus Hristos în lumea materială - naşterea, viaţa, pildele, persecutarea, crucificarea, moartea, învierea - au modificat din temelii tot ce exista anterior.

Al unsprezecelea mort

 Al unsprezecelea mort
     La un moment dat, în ceruri, s-a luat decizia ca cele patru Regate ale morţilor vii să devină zone de carantină. Sufletele oamenilor care au devenit victime în lumea fizică, pătrundeau nestingherite în Regatul morţilor vii, dar nu mai putea ieşi de acolo - nu se mai puteau reîncarna în lumea materială. Acesta a fost modul în care s-a blocat procesul încarnării în lumea materială al oamenilor din cele patru Regate ale morţilor vii.     După cum s-a menţionat, Regatul morţilor vii a avut o istorie destul de frământată, care poate fi împărţită în două mari etape. Prima etapă s-a desfăşurat de la moartea lui Abel (care a avut loc în ciclul al treilea) până prin anul 1000 sau 650 înainte de întruparea lui Iisus Hristos. A doua etapă s-a desfăşurat între anul 650 şi anul 30/33 al erei creştine.     În prima etapă - care se întinde atât în ciclul al treilea, cât şi în ciclul al patrulea, până prim anul 1000 înaintea întrupării lui Iisus Hristos - cei care pătrundeau în Regatul morţilor vii se manifestau cât se poate de paşnic. Ei erau numiţi altaizi.     În jurul anului 1000 sau în jurul 650 înainte de întruparea lui Iisus Hristos, s-a petrecut un eveniment dramatic, care s-a concretizat printr-o scindare a morţilor vii. Cauza principală a constituit-o un om, care poate fi considerat al unsprezecelea mort.     Acest om a pătruns în Regatul morţilor vii în ciclul al treilea, la scurt timp după Abel, fiind probabil ucis de un semen de-al său. Cronologic, el a fost al unsprezecelea mort ajuns în Regatul morţilor vii. Acest om a rămas în Regatul morţilor vii o lungă perioadă de timp, fără a se mai întrupa în lumea materială. În toată această perioadă, el a păstrat dorinţa de răzbunare pe cei care l-au ucis. De fapt, starea psiho-mentală în care a murit, 110
a fost perpetuată de-a lungul întregii sale existenţe postmortem.     Acest fenomen se produce foarte des la acei defuncţi care au fost ucişi. Mulţi oameni din această categorie mor supăraţi, fiind animaţi de o dorinţă intensă de răzbunare, şi cad într-o stare existenţială nefastă, ce pare a se prelungi la infinit.     În jurul anului 1000 sau 650 înainte de întruparea lui Iisus Hristos, al unsprezecelea mort din Regatul morţilor vii a suferit o metamorfoză bruscă, datorată amplificării sentimentului de răzbunare. Dorinţa sa de răzbunare s-a concretizat printro revoltă, la care s-au alăturat alţi oameni din aceeaşi categorie. Astfel, sub conducerea celui de-al unsprezecelea mort, s-a constituit o nouă castă (grupare) de morţi vii. Morţii vii din această nouă castă au primit numele de cerceri. Scop principal al acestei noi grupări de morţi vii a fost distrugerea neîntârziată a oamenilor din sămânţa cea rea, a fiinţelor luciferice şi a spiritelor rebele ale naturii.     Mare parte a oamenilor din Regatul morţilor vii au aderat la această schimbare de politică, devenind, la rândul lor, cerceri. În schimb, altaizii, oamenii care nu au dorit să se răzbune, s-au retras undeva în partea de nord - în regiunea corespondentă cu partea de nord a globului terestru: partea de nord a Rusiei de astăzi, în vecinătatea cercului artic (ceea ce unii numesc Hiperboreea).     Sub conducerea celui de-al unsprezecelea mort, cercerii au pornit incursiuni de pedepsire împotriva templelor zeilor falşi şi, fireşte, împotriva oamenilor din sămânţa cea rea, a fiinţelor luciferice şi a spiritelor rebele ale naturii. Datorită faptului că erau extrem de puternici, ei beneficiind de puterile corpului sufletului combinate cu cele ale corpului duh, armata morţilor vii a provocat imense stricăciuni templelor zeilor falşi şi tuturor spiritelor luciferice sau luciferizate, dar şi oamenilor obişnuiţi din lumea materială. Armata cercerilor a devenit aproape invincibilă, datorită faptului că avea tăria şi puterea de a se lupta de la egal la egal cu demonii luciferici     Morţii vii din infraetericul de altădată se puteau manifesta în lumea materială o dată cu venirea nopţii, astfel că majoritatea oamenilor întrupaţi era îngrozită de "fantomele" ce bântuiau nemiloase dealurile, văile, cătunele şi satele. Oamenii întrupaţi nu prea înţelegeau motivaţiile acestei vaste operaţiuni de pedepsire, datorită faptului că, deşi îi observau adesea pe cei din Regatul morţilor vii - mai ales în nopţile cu lună -, nu-i vedeau pe zeii luciferici. În consecinţă, vorbeau adesea cu groază despre războiul dintre zeii "binevoitori" ai templelor unde erau arondaţi spiritual şi fantomele războinice. Mai cu seamă că, în acest război nemilos, cădeau adesea victime din rândul oamenilor întrupaţi.     Pe acest fundal de război demoniaco-omenesc generalizat, tot mai multe dintre victimele fiinţelor luciferice care ajungeau în Regatul morţilor vii aderau la noua armată a cercerilor. Imediat ce ajungeau în Regatul morţilor vii, cei ucişi în lumea materială se răzbunau pe cei rămaşi în planul material, ceea ce a generat o confuzie şi o groază de mari proporţii.     Mare parte din evenimentele istorice desfăşurate în lumea materială între anul 1000 (650) şi anul 33 al erei creştine, pot fi interpretate în funcţie de acest sistem de referinţă. Distrugerile de temple, de palate, de oraşe (cum a fost, de exemplu, oraşul Ninive), precum şi uciderea atâtor oameni nevinovaţi, au ca punct de pornire ofensiva fără precedent a morţilor vii din casta cercerilor, ajutaţi - fireşte - de oameni întrupaţi, împotriva demonilor luciferici. Pe pământ se luptau oamenii, iar în spatele lor, nevăzut, se luptau zeii, morţii vii, fantomele etc.

Atlantida

 Atlantida
     În prima parte a celui de-al patrulea ciclu cosmic, a existat acel continent denumit astăzi de oameni Atlantida, iar de spiritele naturii Hlisa-Veh. Trebuie menţionat că, în acea perioadă de timp, configuraţia continentelor era diferită de cea actuală. Geografic, continentul propriu-zis Atlantida se întindea în nordul Oceanului Atlantic de astăzi, undeva în apropierea Groenlandei.     Folosirea denumirii Atlantida naşte mereu confuzii. Unii cercetători moderni situează Atlantida în mijlocul Oceanului Atlantic, alţii o situează în apropierea Mării Negre, alţii în Antile, alţii o situează în Marea Egee ş. a. m.d.     De fapt, au cu toţii dreptate. Ceea ce astăzi poartă numele de Atlantida nu se referă în mod strict la un continet, la o ţară sau la un perimetru strict delimitat, ci mai degrabă la o epocă. Se ştie, de altfel, că arheologii moderni denumesc epocile trecute cu ajutorul 108
unor denumiri de locuri geografice. Astfel, ei vorbesc despre epoca aurignaciană, despre epoca solutreană sau despre epoca magdaleniană, folosind denumirile localităţilor istorice unde s-a descoperit, pentru prima oară, material arheologic cu anumite caracteristici. Ar fi, bineînţeles, o eroare să considerăm că evoluţia istorică s-ar fi consumat doar în acel perimetru, în care au fost descoperite, pentru prima oară, vestigii arheologice. Caracteristicile respective sunt comune unei anumite epoci istorice, desfăşurate pe întregul glob terestru.     Acelaşi lucru se poate spune şi despre Atlantida. Continentul astăzi dispărut, Atlantida, era doar unul din locurile de pe suprafaţa Pământului, în care s-a desfăşurat evoluţia celei de-a patra generaţii. Atlantida propriu-zisă era un continent brăzdat de munţi înalţi, pe vârfurile cărora fumegau vulcani. Ulterior, Atlantida s-a scufundat în apele Oceanului Atlantic, datorită activităţii vulcanice intense. Totuşi, în afara acelui perimetru situat în nordul Oceanului Atlantic, existau multe alte locuri populate - de exemplu, pe litoralul Mării Negre, chiar în apropierea gurilor Dunării, în insulele din Marea Egee, în nordul Africii, în Orientul Apropiat, în Extremul Orient, în America de Sud, în vestul şi nordul Europei etc. De aceea, este mult mai corect să vorbim despre o epocă atlanteeană, în care putem include activitatea desfăşurată de oameni atât pe continentul Atlantida, cât şi pe celelalte locuri populate.     În prima epocă a existenţei continentului Atlantida, Primordialii Luminii încă se manifestau în lumea oamenilor. Sub ocrotirea lor, au înflorit civilizaţii spirituale şi materiale avansate. Ulterior, când au început să se întrupeze tot mai mulţi oameni proveniţi din iad şi din Regatul morţilor vii, Primordialii Luminii s-au retras.     În epocile următoare, datorită influenţei crescânde a Celui rău, la fel ca în ciclurile cosmice anterioare, a apărut o incompatibilitate energetică între umanitate şi Pământul material. Noxele aurice rezultate în urma comportamentului defectuos al oamenilor s-au adunat iarăşi în mod primejdios, creând un dezechilibru major între oameni şi Spiritul Pământului. Datorită incompatibilităţii aurice dintre oameni şi globul terestru, spre mijlocul celei de-al patrulea ciclu, s-a produs un mare diluviu. Acesta a intrat în istorie sub denumirea de Potopul lui Noe.     În răstimpul diluviului, pe fundalul evenimentelor desfăşurate în lumea materială, a avut loc un mare război în ceruri. De data aceasta, adversarii Fiilor Luminii au fost spiritele naturii rebele de apă. Revărsările incredibile de ape din lumea materială au constituit doar interfaţa unor bătălii între Fiii Flăcării şi spiritele naturii rebele de apă (cele care controlează elementul apă). După diluviu, pământul a fost repopulat, iar oamenii generaţiei a patra şi-au reluat viaţa.     Pe pământul repopulat, unii dintre oamenii celei de-a patra generaţii au ales să trăiască la Miazănoapte, în timp ce alţii au ales să trăiască la Miazăzi. (Miazăziua este locul în care razele soarelui cad perpendicular, în timp de Miazănoapte este locul în care razele soarelui cad oblic. Maizăziua este situată la poli, iar Miazănoapte este situată la ecuator.) Unii au ales să locuiască la câmpie, alţii au ales să locuiască pe înălţimi. Unii au ales să respecte Legile lui Dumnezeu, iar alţii au ales să se însoţească cu fiinţele luciferice.     Astfel, şi după diluviu, istoria s-a repetat. Prin alianţa unei bune părţi a populaţiei cu fiinţele luciferice, dar şi pe fundalul exacerbării tendinţei oamenilor ce formau sămânţa cea rea de a-şi domina semenii, s-a accentuat sclavia spirituală a oamenilor, umplerea iadurilor şi a Regatului morţilor vii. În acea perioadă de timp, oamenii se întrupau direct din iad şi din Regatul morţilor vii, trăiau în lumea materială, făceau cam acelaşi fapte rele, şi se reîntorceau de unde au venit, într-un perpetum mobile, în care nimeni nu învăţa nimic.     Pentru a fi evitată o nouă mare ştergere, încă de la mijlocul celui de-al treilea ciclu, în sprijinul oamenilor au venit patru înalte fiinţe îngereşti lipsite de formă umanoidă, iar pământul a fost împărţit în patru mari zone aurice, fiecare zonă corespunzând unei regiuni din lumea materială. 109
     Fiinţele îngereşti lipsite de formă umanoidă care, în acea perioadă, au venit în ajutorul oamenilor sunt ceea ce, astăzi, desemnăm prin expresia Spiritul Poporului sau Îngerul protector (veghetor) al Poporului. În lumea eterică, Îngerul Poporului poartă titulatura de Prinţ.     Îngerul conducător al unui Popor este o fiinţă angelică lipsită de formă umanoidă. Trupul său spiritual este disipat, ca un abur energetic, pe o mare suprafaţă, iar aura sa circumscrie graniţele poporului respectiv.     Pământul a fost împărţit în patru mari zone (regate), fiecare zonă fiind condusă de un Prinţ al unui popor, după cum urmează: În Regiunea Orientului apropiat - Egipt, Mesopotamia, Persia, Fenicia - domnea Prinţul Orientului. În Regiunea  Extremului Orient  domnea  Prinţul   Phaderon,  în regiunea Americii centrale şi de sud domnea Prinţul Lametu, iar în regiunea Daciei străvechi domnea Prinţul Işşhion.     Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Primii trei dintre Prinţii amintiţi nu mai sunt astăzi în exerciţiul funcţiunii. O dată cu formarea naţiunilor moderne, locul lor a fost luat de alţi Prinţi, care domnesc peste o regiune mult mai mică. Dintre cei patru Prinţi iniţiali, doar Işşhion, Prinţul Daciei - devenit astăzi Prinţul Poporului Român - mai este în exerciţiul funcţiunii. De altfel, Işşhion, Prinţul conducător al Poporului Român este cel mai vechi dintre Prinţii popoarelor de astăzi.     Fiecare dintre aceste regiuni terestre conduse de un Prinţ al Poporului - sau, mai corect spus, circumscrise de aura acestuia -, avea o contraparte la nivelul Regatului morţilor vii. Astfel s-au format patru Regate mai mici ale morţilor vii, fiecare fiind constituit în teritoriul auric circumscris de Prinţul Poporului respectiv. Cele patru Regate erau autonome; fiinţele omeneşti nu puteau trece din unul în altul.

Noua expansiune cuantica

 Noua expansiune cuantică
     Într-un fel, Pământul actual poate fi considerat reîncarnarea Protopământului, datorită faptului că a avut la bază aceleaşi patternuri de forme. Totuşi, este vorba despre o planetă complet nouă. În prima fază a existenţei sale, Pământul era un paradis. Totul era nou şi perfect.     După revenirea pământului la viaţă, nu a fost nevoie de o nouă creaţie a omului. Primele fiinţe umane care s-au încarnat în lumea materială au fost Primordialii Luminii.     Primordialii Luminii sunt fiinţe umane perfecte, nemurdărite de păcat, din primele două generaţii. Ca structură aurică, Primordialii Luminii sunt formaţi din spirit, corp duh şi corp sufletesc. Unii dintre ei - mai ales cei din prima generaţie - nici nu au corp sufletesc, astfel încât se manifestă doar în corpuri duh. Primordialii Luminii apăruţi în primul ciclu al cosmosului, care au fost contemporani cu Shantiah, sunt de două feluri: neîmpărţiţi (androgini) şi împărţiţi (sexuaţi: bărbaţi şi femei). În schimb, Primordialii Luminii din cea de-a doua generaţie, sunt sexuaţi. Majoritatea dintre ei sunt bărbaţi. Ei au o aparenţă (o imagine) de corp sufletesc.     Imediat după creaţia globului terestru, care era un paradis, Primordialii Luminii au fost atraşi, în mod natural, prin sintonie, în noua lume, astfel încât, se poate spune că au fost primii ei locuitori. Ei au trăit în acel paradis o lungă perioadă de timp.     În mod firesc, Primordialii Luminii au avut fii şi fiice. Iniţial, noile fiinţe omeneşti chemate la viaţă la începutul celui de-al patrulea ciclu cosmic, au fost spirite provenite 107
din Lumea fără formă. Aceste spirite au primit corpuri duh noi, formând baza de plecare a celei de-a patra generaţii.     La fel de firesc, fiii şi fiicele Primordialilor Luminii au avut, la rândul lor, fiii şi fiice. Din păcate, progeniturile acestora n-au putut să se menţină prea mult timp la nivelul de puritate al părinţilor, asfel că, cu timpul, s-au manifestat în dezacord cu Firea lucrurilor. Prin manifestarea în dezacord cu Firea lucrurilor, progeniturile au provocat iarăşi modificarea habitatului terestru - la fel cum s-a întâmplat la începutul ciclului al treilea. Astfel, istoria s-a repetat.     Prin acţiunile lor, progeniturile Primordialilor Luminii au modificat iarăşi structura cosmosului, care a suferit o nouă expansiune cuantică, dar şi o materializare accentuată. Ceea ce este în interior s-a reflectat în exterior. Astfel, s-a pus iarăşi în mişcare imensul malaxor cosmic, al cărui principiu fundamental este eterna devenire.     Prin nesocotirea repetată a legilor ce formează Firea lucrurilor, progeniturile au adus la viaţă - au chemat la încarnare - alte fiinţe omeneşti, potrivit principiului sintoniei: cine se aseamănă se adună. În consecinţă, în loc să vină la întrupare, în continuare, spirite inocente din Lumea fără formă, au venit oameni din iad şi din Regatul morţilor vii. Astfel, s-a făcut iarăşi joncţiunea cu trecutul, iar paradisul terestru de la începutul celui de-al patrulea ciclu cosmic şi-a încheiat existenţa. În consecinţă, Pământul a cunoscut o materializare din ce în ce mai accentuată.     Paralel cu materializarea tot mai accentuată a globului terestru, Primordialii Luminii s-au retras din lume. Ei au rămas puri, astfel că n-au mai avut teren de manifestare şi puncte comune cu lumea oamenilor. Totuşi, ei n-au intrat în lumea eterică, ci au preferat să rămână la graniţa lumii materiale.     Într-un fel, se poate spune că ei se află şi astăzi la nivelul lumii materiale, dar sunt invizibili. Locuiesc în locurile pustii - unde predomină frigul extrem sau căldura excesivă -, dar nu interferează cu oamenii. Unii dintre ei stau "pe ape". Structura trupului lor de lumină este foarte înaltă din punct de vedere vibratoriu, astfel că nu sunt observaţi nici de fiinţele din lumea eterică, dar nici de cele din lumea materială. Oamenii celei de-a patra generaţii, indiferent dacă sunt sau nu în trup material, nu se pot ridica la nivelul lor energetic, astfel că nu-i pot observa.     Doar în situaţii excepţionale, Primordialii Luminii se pot manifesta la nivelul lumii materiale, printr-o materializare tainică. Atunci când se manifestă în planul material, trupul lor luminează pe timp de noapte precum un neon. Pe timp de ziuă au un aspect marmorean.
 Atlantida
     În prima parte a celui de-al patrulea ciclu cosmic, a existat acel continent 

Inainte si dupa marea stergere

5. ÎNAINTE ŞI DUPĂ MAREA ŞTERGERE
 Pământul actual
     Ciclul al treilea s-a încheiat printr-o mare bătălie dusă de către fiinţele luciferice, aliate cu oamenii care formau sămânţa cea rea, împotriva Fiilor Luminii şi a oamenilor care formau sămânţa cea bună. Pe pământ s-au luptat oamenii, iar în cer s-au luptat "zeii". Imediat după război, a urmat marea ştergere.     La marea ştergere, Duhul Sfânt s-a retras din creaţie, astfel că pământul a devenit pustiu şi gol. Totuşi, marea ştergere nu trebuie confundată cu perioadele de manifestare. La marea ştergere, a dispărut materia vie, astfel că pământul, ca glob cosmic, a dispărut. Nu a subzistat decât o imensă sferă aurică, care reprezenta scheletul auric al pământului - ca emanaţie a Spiritului pământului sau, mai precis, a Îngerului Formei care menţine structura aurică a globului terestru.     Echivalând timpul în ani actuali, mare ştergere a durat aproximativ 9000 de ani. La marea ştergere, Protopământul şi-a încheiat existenţa, dar planul cuantic material a continuat să existe. După marea ştergere s-a produs naşterea Pământului actual, sub acţiunea Duhului Sfânt.     S-ar putea spune că, după marea ştergere, a avut loc o nouă creaţie. Noua creaţie a avut la bază patternurile energetico-informaţionale, stocate în memoria planetei - a Îngerului Formei. Astfel s-a format Pământul actual şi a început ciclul al patrulea.     Marea ştergere s-a manifestat doar la nivelul planului material, nu şi la nivelul celorlalte planuri cuantice, care au rămas intacte. Dacă în locul marii ştergeri, s-ar fi desfăşurat o perioadă de nemanifestare, ar fi fost afectate toate celealte planuri cuantice. În răstimpul marii ştergeri, lumea eterică, iadul (iadurile), planurile cuantice ale fiinţelor luciferice şi Regatul morţilor vii (infraetericul) au rămas intacte.     Oamenii surprinşi în lumea materială de marea ştergere, au fost retraşi din circuitul evolutiv. Corpurile duh au fost "şterse", iar oamenii au redevenit spirite, fiind retraşi în 105
Lumea fără formă.

 Totuşi, şi de această dată, au existat patru mari categorii de oameni, care au supravieţuit, în corp duh, marii ştergeri. (în această clasificare nu sunt incluşi Primordialii Luminii, Primordialii independenţi şi Primordialii întunericului, care, oricum, au supravieţuit tuturor perioadelor de nemanifestare şi ştergerilor, începând din primul ciclu cosmic).     Prima mare categorie a fost formată din oamenii căldicei (sclavii) generaţiei a treia care, în momentul declanşării marii ştergeri, se aflau în iad.     A doua mare categorie a fost formată din oamenii generaţiei a treia care formau sămânţa cea rea, şi care, în momentul declanşării marii ştergeri, se aflau în planurile cuantice luciferice.     A treia mare categorie a fost formată din oamenii care, în momentul declanşării marii ştergeri, se aflau în Regatul morţilor vii.     A patra mare categorie a fost formată din acei oameni care au participat direct, aflaţi în trup fizic, la bătălia dintre Fiii Luminii şi Fiii întunericului - fie de o parte, fie de alta a baricadei - şi care s-au refugiat strategic în lumea eterică, cu puţin înaintea declanşării marii ştergeri. Oamenii din această categorie se împart în două clase.     Prima clasă de oameni ai generaţiei a treia, care s-a retras în  lumea eterică înaintea marii  ştergeri, este formată din oamenii "neutri". Această categorie de oameni au constituit, la nivelul lumii eterice, comunităţi închise, în care desfăşoară o existenţă paşnică, nebeligerantă.     O a doua clasă este formată din oamenii prometeici. Numele lor eteric este Ment. Chiar înainte de marea ştergere, oamenii prometeici au descoperit porţile de pătrundere din planul material în lumea eterică şi au rămas acolo.     Oamenii prometici sunt denumiţi astăzi "extraterestri", datorită faptului că se deplasează cu ajutorul OZN-urilor - obiectele zburătoare neidentificate. În lumea eterică, ei au construit o civilizaţie bazată pe tehnologie eterică.     În lumea eterică, oamenii prometeici au constituit un Centru de Putere propriu - al patrulea Centru de Putere al Lumii (anterior au fost create Centrul de Putere al Luminii, Centrul de Putere al întunericului şi Centrul de Putere al lui Iannus).     Oamenii prometeici nu sunt aliaţi cu Fiii Luminii, dar nici cu Fiii întunericului, ai căror duşmani declaraţi sunt. De fapt, oamenii prometeici sunt cei mai mari duşmani ai fiinţelor luciferice. În timpul bătăliei de la sfârşitul celei de-al treilea ciclu cosmic, oamenii prometeici au fost aliaţi cu fiinţele luciferice, în războiul contra Fiilor Luminii. În ultima fază a bătăliei, oamenii prometeici şi-au dat seama că au fost minţiţi de către fiinţele luciferice şi s-au retras. Şi în ziua de astăzi, lucifericii îi acuză de trădare pe oamenii prometeici. La rândul lor, oamenii prometeici le acuză pe fiinţele luciferice de minciună.     Actualmente, oamenii prometeici, coagulaţi în jurul Centrului de Putere propriu, nu sunt aliaţi cu fiinţele îngereşti sau cu oamenii primordiali, ci cu o altă categorie de fiinţe pe care le putem denumi semizei - o încrucişare între oameni şi vechii zei.     În concluzie, oamenii prometeici - cei denumiţi "extraterestrii" - au apărut în istorie doar la începutul celui de-al patrulea ciclu, după marea ştergere. De-a lungul timpului, ei şi-au perfecţionat în mod continuu tehnologia eterică, astfel că, în ziua de astăzi, se pot manifesta la nivelul lumii materiale, prin intermediul obiectelor zburătoare neidentificate. Unii dintre ei se manifestă în trup de formă umanoidă (care nu este însă un trup fizic propriu-zis) chiar la nivelul lumii materiale, fiind acei misterioşi oameni în 106

negru - men în black     Oamenii prometeici nu trebuie însă confundaţi cu Educatorii umanităţii din ciclul al treilea - Primordialii Luminii şi îngerii din ierarhia Fiilor Luminii. În ciclul al treilea, oamenii prometeici erau întrupaţi în lumea materială şi implicaţi în procesul palingeneziei cosmice. Abia după marea ştergere, după s-au refugiat în lumea eterică, oamenii prometeici au devenit ceea ce sunt în ziua de astăzi.     Trebuie precizat faptul că, în perioada de început a celui de-al patrulea ciclu cosmic, o parte dintre oamenii prometeici (denumiţi "constructori" sau "creatori de forme") au acţionat în sensul civilizării oamenilor de atunci - oamenii celei de-a patra generaţii. Totuşi, rolul lor în civilizarea oamenilor nu a fost atât de mare precum se crede astăzi.     În antichitate, existenţa lor era destul de cunoscută, dar nu au fost prea des menţionaţi în vechile scrieri sacre. Vechile scrieri sacre s-au ocupat în special de fiinţele îngereşti, nu de oamenii prometeici. În antichitate, oamenii prometeici erau numiţi călători sau pelerini, fiind adesea înveşmântaţi în negru. Nimeni nu-i confunda cu fiinţele îngereşti, aşa cum se procedează astăzi, într-un mod naiv. Ei sunt la fel de tereştri ca şi noi, oamenii, care ne încarnăm actualmente în lumea materială. Nu provin de pe alte sisteme solare sau galaxii, sunt oameni din cea de-a treia generaţie, care au trăit pe pământ în timpul celor trei Regate.     Oamenii prometeici se deplasează cu ajutorul OZN-urilor şi folosesc intrumente tehnologice de natură eterică. Îngerii şi oamenii primordiali - indiferent din ce categorie - nu au nevoie să se deplaseze sau să acţioneze cu ajutorul OZN-urilor. Puterile lor fiinţiale le sunt de ajuns.     În acest context, se poate spune că istoria umanităţii a fost mult mai complexă decât este prezentată de istoriografia modernă, care nu ia în calcul decât rămăşiţele materiale ale trecutului. De asemenea, se poate spune că istoria umanităţii este mult mai complexă decât încearcă să demonstreze cei care au o idee fixă - presupusa intervenţie a "extraterestrilor" în istorie.

Regatul mortilor vii

 Regatul morţilor vii
     Fireşte, de-a lungul celui de-al treilea ciclu, nu toţi oamenii au ajuns în iad. Cei care au devenit victime ale răului şi ale brutalităţii au pătruns în Regatul morţilor vii, care a fost inaugurat de către Abel, primul mort.     Denumirea de Regat al morţilor vii nu este defel o metaforă, ci exprimă în mod explicit structura aurică a oamenilor care ajungeau acolo. Un mort este un om căruia i-a murit corpul fizic şi sufletul. Oamenii cărora le murea sufletul - inclusiv cei cărora sufletul le era furat - ajungeau în iad. Fiindu-le furat sufletul, aceşti oameni nu mai aveau amintirea a toate, în schimb, oamenii din Regatul morţilor vii păstrau încă amintirea a toate, semn că sufletul lor (corpul sufletului) nu era furat. Oamenii erau vii în sensul că aveau amintirea a toate şi îşi păstrau indentitatea după moarte. Deşi erau lipsiţi de trup material, ei erau vii - erau morţi vii.     Ca structură aurică, morţii vii erau formaţi din spirit, corpul duh şi corpul sufletului. Ei aveau înfăţişarea unor fantome albicioase. Aveau chipuri idealizate, păstrau veşmintele şi semnalmentele fiziologice din momentul morţii. Dacă aveau răni, acestea păreau cicatrizate, nu deschise precum în cazul oamenilor care ajungeau în iad.     Datorită caracteristicilor structurii lor aurice, morţii vii se puteau manifesta atât în lumea lor, cât şi în lumea materială - la fel ca stafiile şi strigoii din ziua de astăzi.     Actuala lume infraeterică este doar o reminiscenţă a vechiului Regat al morţilor vii. Regiunea infraeterică, ca reminiscenţă a Regatul morţilor vii, este o zonă diferită de lumea eterică. Se poate considera că face parte din planul cuantic material, deşi este invizibilă percepţiei obişnuite. În această zonă nu se vede soarele, nu există alternanţa zi/noapte, deşi există o luminozitate lăptoasă, care asigură o bună vizibilitate. Din regiunea infraeterică se vede, ca printr-un geam, lumea materială.     Regatul morţilor vii a avut o istorie destul de frământată, care poate fi împărţită în două mari etape. Prima etapă s-a desfăşurat de la moartea lui Abel până aproape de epoca întrupării lui Iisus Hristos în lumea materială. După timpul actual, limita acestei etape poate fi situată între anul 1000 şi anul 650 înainte de întruparea lui Iisus Hristos. A doua etapă s-a desfăşurat între anul 650 şi anul 30/33 al erei creştine. 104
     În prima etapă - care se întinde în ciclul al treilea şi în prima parte a celui de-al patrulea ciclu - cei care pătrundeau în Regatul morţilor vii se manifestau cât se poate de paşnic. De fapt, după moartea trupească, aici au pătruns Adam, Eva şi o parte dintre fiii şi fiicele lor. Tot în prima parte a istoriei sale, datorită faptului că numărul morţilor vii sa mărit considerabil, Regatul morţilor vii s-a împărţit în patru mari zone, astfel că se poate vorbi despre patru mari regate ale morţilor vii.     Datorită faptului că se manifestau adesea în lumea materială, printr-o aparenţă de trup fizic, morţii vii erau cunoscuţi de oamenii întrupaţi şi chiar li se cerea ajutorul. Totuşi, oamenii întrupaţi ştiau foarte bine cu cine au de-a face, astfel că nu-i confundau cu cei vii.     Cel mai adesea, morţii vii îi ajutau pe oamenii întrupaţi să se vindece cu ajutorul unor leacuri numai de ei ştiute. Oamenii întrupaţi îi numeau vraci sau tămăduitori. Deşi aveau puterea de a face răul, morţii vii făceau doar binele. În acea vreme, morţii vii erau numiţi altaizi.

Invatatorii

 Învăţătorii
     Cei mai importanţi oameni care pot fi regăsiţi în iad sunt cei care pot fi denumiţi învăţători. Ei formează o categorie foarte mică de oameni, cam zece la un milion, care prin exercitarea liberului arbitru, aleg să devină educatori ai semenilor lor aflaţi în iad.     Învăţătorii sunt oameni evoluaţi, care au ajuns în iad, în urma unor evenimente ceva mai speciale. Majoritatea dintre ei au ajuns în iad datorită faptului că, aflaţi în lumea materială, au fost copleşiţi de nedreptăţile unor semeni de-ai lor şi au ales să se răzbune în mod personal. Totuşi, ca amploare, răzbunarea lor a transcens atât nivelul omenesc, cât şi nivelul îngeresc, în sensul că acţiunile lor distructive nu au fost influenţate de nici o altă fiinţă - nici chiar de fiinţele luciferice. Şi ca putere, răzbunările lor au transcens atât nivelul omenesc, cât şi nivelul îngeresc.     Un om devenit învăţător în iad are ca antecedent karmic o răzbunare absolută, de mare amploare, realizată prin puterile fiinţei proprii. Prin răzbunare absolută se înţelege crima. În cazul acestor oameni, răzbunarea absolută se realizează conştient.     În această categorie intră oamenii care se răzbună în mod absolut, prin crimă, în urma unui acces necontrolat de furie, pe un număr mare de semeni de-ai săi. Tot în această categorie poate intra un om care, fiind nedreptăţit de un semen de-al său, l-a 102
blestemat pe acesta printr-o formulă de tipul: "praful şi pulberea să se aleagă de tine şi de familia ta". Emisia de energie negativă din timpul blestemului a fost atât de puternică, încât a declanşat o acţiune distructivă, în care nu a fost implicată nici mână omenească, nici mână îngerească. Până seara, atât persoana care-i făcuse nedreptatea, cât şi familia sa, au murit. Este ca şi cum, furia intensă a trezit în omul respectiv o capacitate / putere - un siddhis - care a acţionat într-un scop distructiv.     În viaţa de zi cu zi, astfel de stări de furie sunt destul de dese, dar, de regulă, nu provoacă efecte distructive. În general, dacă au drept subiect o persoană motivată, ele pot cauza perturbări serioase ale aurei celor din preajmă, iar în cazul în care se folosesc blesteme, pot produce accidente. Cu cât emisia de furie este mai intensă, cu atât efectele sunt mai dramatice.     Există însă persoane, a căror furie atinge un nivel atât de profund, încât prin rostirea unor injurii sau blesteme declanşează efecte distructive imediate. Emisia de furie este atât de mare în momentul răzbunării absolute, încât transcende atât nivelul omenesc, cât şi nivelul îngeresc. O astfel de capacitate o aveau doar oamenii primelor două generaţii  -  în  special Shantiah  -,   care  porunceau  naturii   să  crească, doar prin intermediul rostirii unor cuvinte.     Acest tip de răzbunare absolută poate fi realizată prin trei mijloace: prin folosirea voinţei (sunetul împotriva nedreptăţii); prin folosirea faptei (lumina contra nedreptăţii); prin folosirea gândului (mirosul contra nedreptăţii).     După moarte, ajunşi în iad cu asemenea antecedente, fiind încărcaţi cu o energie remanentă de ordin distructiv, oamenii din această categorie se schimbă şi devin învăţători. Ei devin atât de puternici, încât nu pot fi legaţi sau supuşi de Gardienii luciferici ai iadului, dar nici de gradele ierarhice înalte ale fiinţelor luciferice.     Datorită puterilor lor, învăţătorii pot să-i contacteze chiar pe conducătorii iadului, pe Primordialii întunericului, pe spiritele rebele ale naturii sau pe fiinţele luciferice de grad înalt, de care adesea îşi bat joc. Învăţătorii sunt singurele fiinţe din iad care se pot lupta de la egal la egal cu orice fiinţă luciferică din categoria Dree (la fel cum strigoii sunt singurele fiinţe care pot face acelaşi lucru în lumea eterică).     Ajunşi în iad, învăţătorii înţeleg că au greşit, dar nu doresc să mai plece de acolo. Prin aceasta, învăţătorii vor, într-un fel, să-şi răscumpere greşelile comise, astfel încât devin eliberatori ai oamenilor din iad.     Cu oamenii care deja sunt în iad, în zona a treia, învăţătorii nu au ce face; nimeni nu se poate înţelege cu ei, sunt umbre lipsite de înţelegere şi de conştiinţă. Atunci atenţia învăţătorilor se îndreaptă asupra acelor oameni care abia pătrund pe Poarta iadului - în special asupra acelor oameni cu care sunt în rezonanţă aurică. Datorită puterilor de care dispun, învăţătorii simt imediat când pătrunde un nou venit şi nu-i lasă pe Gardienii iadului să se "ocupe" de el. O dată intrat în mâinile Gardienilor iadului, orice om devine o umbră cu care nu se mai poate înţelege nimeni.     Fireşte, Învăţătorii nu-i pot salva pe toţi noi veniţii care pătrund în iad, întrucât nu au capacitatea de aseitate. Totuşi, treptat, îşi formează o "bază de instrucţie" stabilă, formată din ce în ce mai mulţi noi veniţi în iad, care de acum înainte vor forma armata sa.     Armata unui Învăţător este formată din trei grupuri grupuri principale. Primul grup este format din războinici, al doilea grup este format din predicatori, iar al treilea grup este format din marea masă a oamenilor.     Sub conducerea Învăţătorului, predicatorii îi învaţă pe noii sosiţi elementele de bază: cine sunt ei cu adevărat şi cine este Dumnezeu; ce este iadul, cine-l conduce şi cum au ajuns acolo; cum pot să suprvieţuiască în continuare în iad, fără să înnebunească, în condiţiile absenţei lui Dumnezeu. În sfârşit, îi învaţă cum să se reîntoarcă la lumină, în lumile "de deasupra". În cele din urmă, cunoscând adevărul, oamenii devin liberi - nu mai sunt sclavii nimănui.     Deşi se luptă permanent cu fiinţele luciferice, cu Gardienii iadului, cărora adesea le
103
trag bătăi straşnice, aducând prejudicii majore trupurilor de formă umanoidă ale acestora, cei aflaţi sub conducerea învăţătorilor au o mare compasiune pentru toate aceste fiinţe. Ei dobândesc o mare compasiune pentru fiinţele luciferice, pentru spiritele rebele ale naturii şi pentru Primordialii întunericului (aici nu este însă vorba despre "simpatia" călău - victimă).     Încetul cu încetul, sub conducerea învăţătorilor are loc reeducarea tuturor oamenilor astfel salvaţi, până când, din întunecată, imaginea lor devine luminoasă. În momentul în care imaginea devine luminoasă, se realizează un flash energetic între omul în cauză şi Poarta iadului, care se deschide. În acel moment, devenit liber, omul iese din iad, iar porţile se închid în urma sa. De fapt, iadul îl ejectează afară instantaneu pe acel om, datorită diferenţei de potenţial.     Învăţătorii sunt singurele fiinţe luminoase (cu imaginea luminoasă) din iad, care nu vor să iasă. Înverşunarea lor este atât de mare, încât rămân acolo perioade foarte lungi de timp. Visul lor este să distrugă definitiv iadul şi să scoată toate sufletele captive.     Lozinca învăţătorilor este "Împreună (noi, oamenii), prin   puterea   noastră,  vom învinge",   iar  salutul   lor  se realizează prin ridicarea ambelor mâini deasupra capului, cu pumnii strânşi (pumnul strâns, ridicat în sus, este semnul Victoriei şi aparţine Îngerului Mihail; în cosmos, Îngerul Mihail este - reprezintă - Victoria).

Principiul de functionare al iadului

 Principiul de funcţionare al iadului
     Ca realitate ontologică, iadul nu ar trebui să existe; tot astfel, nici planurile cuantice ale fiinţelor luciferice nu ar trebui să existe. Într-un fel, se poate spune că iadul nu are realitate ontologică, deşi există.     Cosmosul şi fiinţele bune există datorită faptului că sunt constituite din energia Duhului Sfânt. Fiii Luminii şi oamenii arată "normal" în lumea de dincolo, datorită faptului că sunt permanent în conexiune cu Dumnezeu şi cu energia vie a Strălucirii (Luminii) lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt. În schimb, nici iadul, nici planurile cuantice ale fiinţelor luciferice nu sunt formate din energia vie a Duhului Sfânt, aşa cum sunt formate celelalte planuri cuantic. Totuşi există.     Ce le face să existe ? Prin ce forţe pot fi menţinute în stare de funcţiune ?     Deşi această întrebare pare a fi extrem de complicată, constituind un mare mister, răspunsul este cât se poate de simplu: atât iadul, cât şi planurile cuantice ale fiinţelor luciferice nu au la bază aportul energetic dumnezeiesc - energia Duhului Sfânt, ci energia oamenilor sclavi. Acesta este adevăratul motiv pentru care fiinţele luciferice fură 101
corpul sufletului oamenilor - inclusiv inima fiinţei sufletului, care este amintirea a toate.     Fiinţele luciferice, care sunt moarte, revin la viaţă datorită energiei generate de corpul sufletului oamenilor. Ajunşi în iad, oamenii mor, iar fiinţele luciferice învie.     Fiinţele luciferice îşi menţin existenţa trupului de formă umanoidă şi par vii cu ajutorul energiei corpului sufletului oamenilor. Prin propriile puteri, fiinţele luciferice nar putea exista nici o clipă în cosmosul lui Dumnezeu. Ele s-ar disipa în neant, iar forma lor umanoidă s-ar destructura imediat. Păcatul înseamnă moartea şi, în final, dispariţia din cosmos.     Neîncetat, fiinţele luciferice - Primordialii întunericului, fiinţele îngereşti Dree şi spiritele rebele ale naturii Lorehh - fură energia  corpului  sufletului  oamenilor  care făptuiesc  răul. Uneori, fiinţele luciferice arată urât, ca aspect, datorită faptului că au un imens deficit de energie (de putere şi tărie). Pentru a-şi potoli foamea de energie, ele fură neîncetat sufletele oamenilor. Dacă nu şi-ar trimite neîncetat mesagerii, care formează sămânţa cea rea, în lumea materială, fiinţele luciferice ar dispărea din cosmos.     Pentru a supravieţui în cosmos, fiinţele luciferice videază de energie sufletele oamenilor din iad, care devin astfel ca nişte umbre lipsite de conştienţă şi de identitate. Iadul nu este altceva, pentru fiinţele luciferice, decât o imensă clinică de întinerire şi de înfrumuseţare, în detrimentul oamenilor care le devin victime.     Fiinţele luciferice şi oamenii din sămânţa cea rea devin astfel un fel de vampiri energetici. Vampirii fizici, cei care se presupune că se hrănesc cu sângele victimelor, nu există; probabil că mitul vampirului avid de sânge proaspăt a proliferat în epoca actuală, datorită faptului că este mult mai comod de explicat. Fiinţele luciferice distrug neîncetat viaţa oamenilor, pentru a supravieţui în cosmos. Acesta este principiul de manifestare al răului.     Fiinţele luciferice au tot interesul ca oamenii din lumea materială să nu-şi descopere potenţialităţile - puterile dumenzeieşti de Preoţi în devenire ai lui Dumnezeu. Ele vor să profite de puterile potenţiale ale oamenilor, pentru a le folosi în scopuri proprii.

Iadul

 Iadul
     Epoca sclaviei spirituale a oamenilor a durat de la mijlocul ciclului al treilea, de la apogeul celor trei mari Regate şi până la crucificarea lui Iisus Hristos, care s-a petrecut în ciclul al patrulea.     O dată cu începutul epocii sclavagiste, marea majoritate a oamenilor căldicei au devenit sclavi - atât sclavi materiali, cât, mai ales, sclavi spirituali ai zeilor luciferici. Toţi oamenii căldicei, care au fost botezaţi prin ritualuri, au continuat să rămână sclavi şi după moartea trupească, datorită legăturii energetice cu zeii luciferici, legături întărite prin peceţile ce li se puneau pe corpul sufletesc.     După moarte, oamenii deveniţi sclavi - care deja formau marea masă a populaţiei - nu puteau merge în lumea eterică, acolo unde nu mai putea ajunge nimeni. Doar o mică parte dintre oameni ajungeau în Regatul morţilor vii. Oamenii ajungeau în Regatul morţilor vii, doar în cazul în care treceau prin evenimente similare cu Abel: erau nedreptăţiţi ori erau ucişi (deveneau victime). În schimb, datorită existenţei peceţii sclaviei pusă la nivelul corpului sufletului, restul oamenilor cădicei ajungeau după moarte în iad.     Datorită naturii faptei sale, în momentul morţii sale trupeşti, Cain a făcut joncţiunea dintre planul cuantic al lumii materiale şi planul cuantic al fiinţelor luciferice. Astfel, a creat un culoar spaţio-temporal - o gaură de vierme numită iad, de forma unei pâlnii - între planul cuantic material şi planul cuantic al fiinţelor luciferice.     De fapt, Cain a deschis doar primul şi cel mai adânc nivel al iadului - iadul cel mare. Urmaşii săi au deschis alte nivele ale iadului, în funcţie de natura faptelor rele pe care le-au comis, dar şi de natura fiinţelor luciferice, cărora le-au devenit sclavi.     În total, în epoca sclaviei spirituale - de-a lungul celui de-al treilea şi a celui de-al patrulea ciclu cosmic, până la crucificarea lui Iisus Hristos - au fost create 76 de găuri de vierme spaţio-temporale, care pot fi considerate a fi niveluri sau regate ale iadului - sau, pe scurt, iaduri.     Între cele 76 de găuri spaţio-temporale nu existau căi de comunicare; fiecare dintre ele era independent. Mai mult decât atât, cele 76 de nivele - regate ale iadului sau iaduri mai mici - se războiau neîncetat între ele, pentru cucerirea a cât mai multor suflete. Pe pământ se războiau preoţii şi războinicii, iar dincolo de planul fizic se războiau zeii luciferici şi Primordialii întunericului.     O gaură de vierme - un regat al iadului - are o poartă foarte strâmtă, care se continuă printr-un tunel foarte îngust, prin care poate pătrunde o singură persoană. După ce omul pătrunde înăuntru, peisajul se deschide progresiv, ca o pâlnie. Dincolo de tunel, iadul se prezintă ca o lume infinită, plană, fără cer - ca o lume inversată. Cerul este ca un hău aflat deasupra capetelor oamenilor care îşi duc existenţa acolo.     Fiecare regat al iadului are un conducător. Totuşi, conducătorul unui regat al iadului nu este o fiinţă luciferică din categoria Dree - un zeu fals -, ci o fiinţă omenească, un Primordial al întunericului (din primele două generaţii). De fapt, se poate vorbi despre o conducere bicefală: omul primordial este dublat de o fiinţă îngerească luciferică sau de un spirit rebel al naturii.     Din staf-ul conducătorului iadului fac parte numeroşi oameni din sămânţa cea rea, dar şi numeroase fiinţe luciferice Dree sau spirite rebele ale naturii, Lorehh. Oamenii din staf-ul conducătorului iadului pot fi denumiţi amăgitori, datorită faptului că, atunci când 98
se întrupează în lumea materială, se manifestă ca sămânţă rea. Ei sunt cei care dau tonul nedreptăţilor din lumea materială. Restul populaţiei, căldiceii. doar îi imită; căldiceii intră în categoria amăgiţilor. Astăzi, în lumea materială, la o sută de oameni căldicei (amăgiţi) există doar unul sau doi amăgitori "de profesie".     Iadul - ca aspect ortoexistenţial - nu trebuie confundat cu planul cuantic al fiinţelor luciferice. Planul cuantic al fiinţelor luciferice, Dree, are cinci subniveluri, fiind altceva decât iadul; el este format dintr-o altă energie. Iadul, sau, mai corect spus, iadurile sunt acele găuri de vierme care doar fac legătura dintre planul material şi planurile cuantice ale fiinţelor luciferice. Se poate spune că între lumea materială şi planul cuantic al fiinţelor luciferice s-au format mai multe culoare sau tuneluri - găuri de vierme. Fiecare culoar a devenit o lume în sine, un iad.     Fiecare gaură de vierme numită iad este formată din trei zone principale. Prima zonă este cea rezidenţială, în mijlocul căreia se află palatul conducătorului regatului respectiv şi al ajutoarelor sale - oameni, Dree sau Lorehh.     În a doua zonă locuiesc acei oameni care au aderat, în timpul vieţii, la sămânţa cea rea, devenind, ei înşişi, sămânţa cea rea - asupritorii de profesie, o parte din preoţii templelor zeilor falşi, unii războinicii, unii regi etc. În palate fastuoase şi într-un peisaj mirific, reprezentanţii de frunte ai acestora se bucurau de o existenţă postmortem îmbelşugată.     În a treia zonă a iadului trăiau sclavii de rînd - oamenii care au fost cândva căldicei. Ei îşi duceau existenţa postmortem în condiţii mizere, într-un fel de mocirlă, învăluită în pâcle groase, printre trunchiuri de copaci retezaţi, vegetaţie stearpă etc. Peste tot persistau mirosuri grele, culori întunecate.     Oamenii din această ultimă categorie au devenit sclavi în timpul existenţei terestre, în urma aplicării peceţii luciferice. Unii au aderat la zeii luciferici doar prin intermediul vocii, alţii din inimă (din convingere). Totuşi, există o diferenţă esenţială între oamenii care aderau din inimă şi oamenii care aderau doar în mod formal, prin intermediul vocii. Prima categorie ajungea în zonele plăcute ale iadului, în zona a doua. În schimb, a treia categorie ajungea în zona a treia a iadului ("talpa iadului").     Din nefericire, chiar şi cei care au devenit sclavi prin intermediul vocii - care au minţit pentru a supravieţui, care au aderat de frică, pentru a-şi creşte copiii, pentru a trăi în condiţii relativ decente etc - ajungeau, după moarte tot în iad, datorită existenţei peceţii luciferice aplicată la nivelul corpului sufletului. Sclavia a fost un principiu diabolic, prin intermediul căruia oamenii cumsecade - căldiceii - au ajuns în iaduri.     Totuşi, pentru a desluşi tainele procesului prin care oamenii cumsecade (căldiceii) au ajuns în iad, trebuie reiterat pe scurt procesul auric al morţii. După cum s-a menţionat, la moarte, toate structurile aurice exterioare - corpul astral, corpul mental etc - sunt resorbite în suflet, mai precis în corpul sufletului. La scurt timp după aceea, energiile modulate energetico-informaţional din corpul sufletului sunt aspirate în corpul duh, care îşi continuă, în mod autonom, existenţa post-mortem. O perioadă variabilă de timp după acest proces, la nivelul corpului duh rămâne imprimată o imagine remanentă a corpului sufletului - de fapt, a fizionomiei omului din momentul morţii (nu din momentul înmormântării). De exemplu, dacă un om a murit cu hainele sfâşiate şi cu o rană pe frunte, atunci, după moarte, păstrează această imagine, indiferent cu ce veşminte a fost înmormântat sau indiferent de înfrumuseţările cosmetice care au fost aplicate cadavrului.     După cum se poate remarca, este vorba doar despre o imagine, formată dintr-o energie karmică specifică, ce se imprimă în corpul duh, nu despre corpul sufletului propriu-zis, care dispare la scurt timp după moarte. În condiţii normale, această imagine se şterge după o perioadă petrecută de corpul duh în lumea de dincolo. Treptat, în lumea de dincolo, imaginea fizionomică a ultimei existenţe trupeşti se estompează, iar corpul duh dobândeşte o imagine care constituie sinteza tuturor fizionomiilor pe care omul le-a avut de-a lungul existenţelor sale. 99
     După momentul morţii, când procesul transferului de energii modulate informaţional în corpul duh nu este încheiat, omul se află într-o situaţie foarte delicată. Omul încă nu este un corp duh, iar conţinutul informaţional se află la nivelul corpului sufletului. Chiar în acele momente delicate, are loc furtul sufletului - al corpului sufletului.     Datorită rezonanţei dintre pecetea luciferică aplicată la nivelul corpului sufletului omului şi structura aurică a fiinţelor luciferice, se deschide instantaneu Poarta 2. Fiinţele luciferice pătrund foarte rapid prin Poarta 2 şi fură fie porţiuni din corpul sufletului, fie corpul sufletului integral. De fapt, ceea ce interesează cel mai mult fiinţele luciferice este o anumită parte a corpului sufletului, şi anume inima fiinţei sufleteşti. Inima fiinţei sufleteşti este amintirea a toate, locul în care sunt stocate experienţele omului în lumea materială.     Fiindu-i furat sufletul (corpul sufletului) chiar în acele momente, împreună cu inima fiinţei sufleteşti (care este amintirea a toate), omul devine un fel de zombi.     Fireşte, corpul sufletului nu este omul însuşi, ci este ca un palton, dar în acel palton se află portmoneul ce conţine tot avutul existenţial acumulat de-a lungul vieţii. Portmoneul omului este chiar inima fiinţei sufleteşti.     Imediat după furtul inimii fiinţei sufleteşti, omul rămâne un corp duh acoperit cu o energie remanentă care păstrează imaginea holografică a corpului sufletului - imaginea omului din momentul morţii.     În acele momente, omul nu are încă nici puterile corpului duh, nu are nici suflet, nici corp material. Dacă-i este furat sufletul chiar în acele momente, omul este făcut şah-mat şi, în consecinţă, pătrunde automat în iad. Pur şi simplu, este aspirat cu viteză în iad, fără posibilitatea de a se mai opune. Chiar în secunda pătrunderii în iad, omul păleşte; acea imagine de suflet devine ca o umbră palidă, datorită faptului că i-a fost furată inima fiinţei sufleteşti care conţine amintirea a toate.     Fără amintirea a toate, omul devine zombi: îşi pierde memoria, îşi pierde identitatea, uită absolut tot ce ştia înainte, uită de existenţa sa întrupată; uită că, la origine este un corp duh, uită de faptul că există Dumnezeu, uită că trebuia să devină Preot al Dumnezeului Celui Viu. Omul devine o umbră.     În antichitate era o maximă, pe care astăzi mulţi exegeţi o interpretează ca pe o banală figură de stil: decât o umbră în iad, mai bine cerşetor pe pământ. Din păcate, această maximă reflecta, ad literam, cum nu se poate mai clar, ce se întâmpla cu oamenii cărora le era furat sufletul - mai precis, inima fiinţei sufletului.     Ceea ce păţesc oamenii obişnuiţi (căldiceii) în adâncurile iadului, ca locuitori ai zonei inferioare - zona a treia - depăşeşte orice imaginaţie. Deveniţi umbre fără identitate, oamenii au senzaţia că s-au născut în momentul în care au pătruns în iad. Oricum, nici nu-şi amintesc că a existat ceva înainte de a pătrunde acolo. Se văd, dintr-o dată, întrun ţinut dezolant, în mlaştini, în nămol sau în ţinuturi aride, brăzdate de fulgere sau biciuite de ploi foarte violente. Jur împrejur, există doar cioturi de copaci, pământ crăpat, iarbă arsă. Uneori resimt un frig năpraznic, alteori resimt o umezeală pătrunzătoare, care le dă o senzaţie de îngheţ interior. Deasupra se întinde un cer negru, ca un hău imens, care ucide şi ultima fărâmă de speranţă. De fapt, în iad nu există nici un fel de speranţă, pentru că nu există Dumnezeu. În iad există doar opusul caracteristicilor lui Dumnezeu. Dumnezeu este viaţa.     Trupul în care se înfăţăşează oamenii care ajung în iad este de plâns; au aceleaşi haine în care au murit. Deşi este vorba doar despre imaginea corpului sufletului, care reflectă aspectul vestimentar şi fizionomia cu care au murit, pentru oamenii din iad este vorba despre o realitate: ei au trup echivalent trupului material, în care simt durerea mai acut decât o fiinţă din lumea materială. Ei au imprimat pe trup, ca imagine reziduală, aceleaşi răni ce le-au cauzat moartea. Unii oameni sunt răniţi de sabie sau de alte obiecte ascuţite, alţii au ţăruşi înfipţi în diferite locuri ale trupului. Rănile nu se mai închid, iar din ele curge nu sânge, ci un fel de puroi.     Imediat ce au pătruns prin gura ca o pâlnie a iadului - Poarta iadului - , oamenii 100
sclavi sunt legaţi cu lanţuri grele la mâini şi la picioare de nişte fiinţe înspăimântătoare: Gardienii iadului. Gardienii iadului sunt fiinţe luciferice din cele mai decăzute, cu aspecte fizionomice adesea înfiorătoare.     Lagaţi cu lanţuri, în grupuri compacte, oamenii sclavi sunt puşi la muncă silnică. Concomitent, sunt biciuiţi şi înjuraţi, sunt umiliţi şi adesea călcaţi în picioare (la propriu), de către Gardienii iadului. Nu există dimineaţă, amiază sau seară, astfel că munca este permanantă: nu se opreşte nici un moment.     Cu oamenii din iad nu se poate discuta, întrucât nu înţeleg nimic: sunt total abrutizaţi, inerţi în durerea lor fără sfârşit. Sunt umbre vrednice de plâns.     Biciuiţi neîncetat, cu lanţuri grele la mâini şi la picioare, oamenii construiesc cetăţi, poduri sau alte construcţii, pe care apoi le dărâmă. Au permanant o foame şi o sete mistuitoare: nu există apă sau hrană. Singura apă pe care o beau este cea de pe cioturile copacilor, singura hrană este cea aruncată cu dispreţ de Gardienii iadului, dar aceea este total insuficientă. Fireşte, oamenii n-au nevoie de hrană ori de apă; au doar senzaţii ce generează o suferinţă imensă. În iad, foamea şi setea sunt scrise întotdeauna cu majuscule.     Gardienii iadului plimbă adesea hrană şi apă prin faţa oamenilor care pătrund acolo, doar în batjocură. În batjocură şi în scop "educativ". În iad, oamenii sunt "educaţi" să facă rău aproapelui lor. Principiul iadului este următorul: să faci rău aproapelui, pentru ca tu să trăieşti bine.     Oamenii care respectă principiul iadului sunt imediat ridicaţi în "rang" : li se pune în mână un bici şi sunt puşi supraveghetori peste semeni de-ai lor. În schimbul acestei activităţi li se fac promisiuni: vor avea apă şi băutură pe săturate. Uneori, li se arată, pentru un răstimp foarte scurt, zona a doua a iadului, în care se găsesc de toate, din belşug, cu promisiunea că vor ajunge acolo, doar dacă vor coopera. Apoi sunt trimişi iarăşi între semenii lor, pentru a le fi gardieni.     Privit de sus, iadul este o zonă sumbră, foarte întinsă, în care locuiesc miliarde şi miliarde de suflete omeneşti. De peste tot se aude un sunet format din tângurile neîntrerupte ale miliardelor de suflete torturate.     În iad lipseşte speranţa, lipseşte lumina, lipseşte viaţa, rănile nu se închid, totul emană un miros pestilenţial. În iad lipseşte Sursa vieţii, luminii şi speranţei - Dumnezeu.

Inceputul sclaviei sufletului

 Începutul sclaviei sufletelor 95
     Chiar şi după formarea celor trei Centre de Putere, o lungă perioadă de timp, oamenii au fost educaţi şi civilizaţi de către Educatori. Unii dintre Educatori au fost oameni primordiali, alţii au fost îngeri din ierarhia Fiilor Luminii. De fapt, primii Educatori ai oamenilor din generaţia a treia au fost Primordialii Luminii.     Treptat, cu sprijinul Primordialilor Luminii (dar şi cu sprijinul oamenilor primordiali independenţi), oamenii celei de-a treia generaţii au construit o civilizaţie înfloritoare. Date fiind caracteristicile de atunci ale Protopământului, această formă de civilizaţie era diferită de cea actuală. În acea perioadă, Protopământul nu era atât de solidificat precum în ziua de astăzi, astfel că civilizaţia oamenilor celei de-a treia generaţii avea la bază manipularea energiilor din natură. Cu alte cuvinte, era o civilizaţie spirituală, bazată pe folosirea unor puteri sufleteşti - siddhisurile.     Treptat, sub influenţa benefică a Educatorilor, umanitatea s-a constituit în trei mari Regate. Primul Regat cuprindea aproape întregul teritoriu al Europei şi avea două centre spirituale importante. Primul centru spiritual se afla pe actualul teritoriu al României, prin Dobrogea de astăzi, iar al doilea centru se afla undeva în vestul Spaniei. Al doilea Regat cuprindea o mare parte a continentului asiatic. Al treilea mare Regat se întindea în Africa. Principalul său centru spiritual se afla undeva în Etiopia de astăzi.     În a doua parte a existenţei Protopământului, chiar la apogeul celor trei mari Regate, o parte din urmaşii protopărinţilor Adam şi Eva - oamenii generaţiei a treia - s-au complăcut din ce în ce mai mult în făptuirea răului. Prin faptele lor rele, oamenii generaţiei a treia au ales păcatul şi moartea, aliindu-se astfel cu fiinţele care au făcut aceeaşi alegere în ciclurile cosmice anterioare: Shantiah, Primordialii întunericului, Halshithan, Lucifer, Dree, Lorehh etc. Faptele rele, situate în afara legilor cosmice, ale oamenilor întrupaţi au reprezentat calea prin care Cel rău a dobândit putere şi tărie. Dobândind putere şi tărie, Cel rău s-a amestecat tot mai mult în existenţa materială a oamenilor celei de-a treia generaţii. În consecinţă, principalii Educatori ai umanităţii - Primordialii Luminii şi îngerii din ierarhia Fiilor Luminii, chiar şi oamenii primordiali independenţi - au întrerupt contactul cu lumea oamenilor.     Pentru ca o fiinţă îngerească sau chiar o fiinţă omenească decorporată să păstreze contactul cu planul material este necesar să aibă un capăt de pod în lumea materială. Capătul de pod este constituit, fireşte, din oameni întrupaţi. Fără sprijinul unor oameni întrupaţi, nici o fiinţă îngerească sau omenească decorporată nu îşi poate exercita influenţa asupra lumii materiale.     Aşa s-au petrecut evenimentele şi în perioada de apogeu a Protopământului, în epoca celor trei mari  Regate.  Datorită faptului că oamenii s-au aliat, prin exercitarea liberului lor arbitru, cu Cel rău, Educatorii nu au mai putut ajuta umanitatea.     După retragerea Educatorilor, populaţia ce forma cele trei mari Regate a luat-o pe căi greşite, pentru ca, în cele din urmă, să se scindeze în mod dramatic.     La un pol, se situau oamenii care încă erau aliaţi cu îngerii din ierarhia Fiilor Luminii şi cu Primordialii Luminii -, care formau sămânţa cea bună. Ei formau o minoritate. Treptat, oamenii care formau sămânţa cea bună s-au retras în diferite locuri strategice, în jurul propriilor centre spirituale - temple, lăcaşuri de cult etc -, majoritatea fiind situate departe de locurile populate, pe înălţimi sau în locurile pustii. Numărul lor a devenit din ce în ce mai mic. Ulterior, marile centre spirituale ale luminii au fost ocultate.     La al doilea pol, se situa categoria celor care s-au aliat cu fiinţele luciferice Dree, cu spiritele naturii rebele Lorehh şi cu Primordialii întunericului. Nici această categorie de oameni nu era prea numeroasă, dar influenţa lor era foarte mare. Al treilea pol era constituit din cei care aparţineau de Centrul lui Iannus - aristocraţia.     La mijloc se afla marea masă a populaţiei - oamenii obişnuiţi ai celei de-a treia generaţii. Oamenii obişnuiţi ai celei de-a treia generaţii pot fi consideraţi căldicei, la fel ca oamenii obişnuiţi din ziua de astăzi. 96
     De fapt, evenimentele care se desfăşoară în ziua de astăzi nu sunt noi sub soare; ceea ce se întâmplă în ziua de astăzi, s-a întâmplat de multe ori până acum - alţi actori, aceleaşi măşti. În limbajul folosit actualmente, se poate spune că, de-o parte se aflau asupritorii, de cealaltă parte se aflau protectorii, iar la mijloc oamenii obişnuiţi. Şi, la fel ca în ziua de astăzi, asupritorii cu chipuri de lupi au îmbrăcat blana mieluşeilor blânzi, până când au reuşit să-i îmbrobodească pe cei naivi şi creduli.     Treptat, răul a făcut breşe adânci în lumea oamenilor; domnia răului s-a extins, acoperind aproape întreaga civilizaţie a celor trei mari Regate. Asuprirea oamenilor de către semenii lor a atins cote inimaginabile. Pas cu pas, asupritorii – oamenii încarnaţi care s-au pus, prin exercitarea liberului arbitru, la dispoziţia Celui Rău - au impus celorlalţi oameni, căldiceilor, care formau grosul populaţiei, un nou model existenţial. Acest model existenţial avea la bază venerarea unor fiinţe îngereşti rebele din categoria Dree sau a unor spirite rebele ale naturii din categoria Lorehh, cărora li s-au construit temple şi lăcaşuri de cult.     În aceste lăcaşuri de cult, oamenii obişnuiţi au început să se închine şi să se prosterneze în faţa fiinţelor luciferice Dree şi a spiritelor naturii rebele Lorehh. De cele mai multe ori, aceste fiinţe reuşeau să se materializeze şi să fie văzute de oamenii obişnuiţi, care erau convinşi că au în faţă zei binevoitori.     Fireşte, cel mai adesea, oamenii erau ajutaţi în demersurile pe care le întreprindeau în lumea materială de către zeii luciferici "binevoitori". Obţinerea ajutorului presupunea aderarea prealabilă la zeii "binevoitori", în cadrul unor ritualuri complexe, desfăşurate în lăcaşurile de cult. Ritualurile complexe desfăşurate în acea vreme aveau la bază diferite sacrificii de animale sau chiar umane, în urma cărora sângele victimelor se scurgea pe pământ.     Astfel, pentru prima oară în cosmosul lui Dumnezeu şi în istoria lumilor, s-a produs o stratificare piramidală a populaţiei. La vârful piramidei sociale se situa tagma conducătorilor asupritori - aristocraţii, preoţii şi războinicii. În schimb, marea masă a populaţiei era obligată să muncească în folosul templului sau al lăcaşului de cult; în fond, oamenii erau obligaţi să muncească în folosul zeului luciferic "binevoitor", care era invocat zilnic de casta preoţilor.     În urma ritualului de acceptare - care era un fel de botez luciferic -, oamenilor li se confereau anumite însemne. Aceste însemne ale sclaviei erau atât materiale, cât şi aurice.     Din punct de vedere trupesc, însemnele sclaviei erau reflectate în veşminte, tatuaje, podoabe etc. Podoabele constau fie în inele (zale) puse la buric, sfârcuri, urechi, nas, fie în tatuaje. Din punct de vedere auric, însemnele sclaviei erau formate din mici amprente, care erau puse la nivelul corpului sufletului oamenilor încarnaţi. Această amprente aurice poartă numele de peceţi luciferice.     Peceţile luciferice aurice erau puse uneori în dreptul inimii, alteori în spatele urechii, în dreptul buricului, pe piept etc - în funcţie de caracteristicile zeului luciferic. Prin intermediul peceţilor, între omul respectiv şi zeu se realiza, prin sintonie, o legătură energetică durabilă. Această legătură aurică se perpetua şi după moartea fizică.     Acesta a fost procesul prin care oamenii obişnuiţi ai celei de-a treia generaţii au devenit sclavii fiinţelor luciferice şi spiritelor rebele ale naturii. Întregul proces s-a desfăşurat prin intermediul acelor oameni care formau sămânţa cea rea.     Deveniţi sclavi, oamenii obişnuiţi - căldiceii -, trebuiau să respecte fără crâcnire poruncile zeului, rostite prin gura preoţilor, regilor şi a celorlalţi conducători.     În momentul în care primul om a devenit un sclav auric, a început epoca sclavagistă (atât din punct de vedere economico-social, cât şi sufletesc-spiritual).