Războiul perpetuu
111
La fel ca în ciclul al treilea, şi în prima parte a ciclului al patrulea, epoca sclavagistă s-a perpetuat pe fundalul unei divizări fără precedent a societăţii omeneşti, atât pe pământ, cât şi în lumea de dincolo. Prin aderarea la zeii cei falşi, oamenii s-au divizat continuu în tabere, grupuri şi grupuleţe, astfel că atât societatea oamenilor întrupaţi, cât şi cea a oamenilor decorporaţi a cunoscut o fărâmiţare şi o atomizare continuuă. Procesul divizării sociale şi spirituale a oamenilor a fost următorul. Fiecare zeu luciferic îşi forma un fel de staf conducător în lumea terestră, format din oameni întrupaţi. La început, oamenii care formau staf-ul unui zeu luciferic făceau parte din sămânţa cea rea. Ei proveneau fie din zonele superioare ale iadurilor, fie direct din planurile cuantice luciferice. Astfel, în prima fază a acestui proces, oamenii din sămânţa cea rea au atras diferiţi oameni căldicei, pe care îi educau în spiritul propriilor învăţături. Ajutaţi de aceşti oameni căldicei, ei au construit temple sau lăcaşuri de cult, în care, în urma unor ritualuri complexe, realizau spargerea planurilor cuantice, chemându-şi magic stăpânii - zeii cei falşi. Prin aceste ritualuri, zeii cei falşi se puteau manifesta în lumea materială şi, uneori, erau vizibili oamenilor obişnuiţi. În a doua fază, oamenii ce formau sămânţa cea rea îi iniţiau pe oamenii căldicei în temple, numindu-i preoţi ai zeului. În urma acestor iniţieri, oamenii care anterior au fost căldicei obţineau anumite puteri "magice". Ei dobândeau şi o anumită formă de clarvedere, dar această formă de clarvedere nu era bazată pe dezvoltarea propriilor capacităţi fiinţiale, ci pe faptul că zeul însuşi era "puternic în ei". În cazul acestor forme incipiente de clarvedere, obţinute în urma unor ritualuri magice, oamenii iniţiaţi deveneau întrucâtva posedaţi: zeul respectiv îşi lăsa o amprentă aurică pe corpul lor sufletesc. Uneori, se ajungea până acolo încât aura zeului învăluia în totalitate corpul sufletului omului, ceea ce echivala cu "vinderea" sufletului. Acest fenomen poartă astăzi poartă numele de posedare. Din păcate, oamenii deveniţi preoţi-iniţiaţi nici nu-şi dădeau seama de acest fapt. Zeul luciferic obţinea astfel o influenţă aproape totală asupra lor, iar ei deveneau simple instrumente. Preoţii-iniţiaţi făceau după cuvântul zeului (expresie folosită des în lumea eterică) şi se conformau în totalitate dorinţei acestuia. De altfel, tipul de clarvedere obţinut printr-o astfel de iniţiere era doar parţială. Preoţii-iniţiaţi nu puteau să-l vadă prin clarvedere decât pe zeul patron sub ocrotirea cărora se iniţiaseră, nu şi pe alţi zei, datorită faptului că puterile lor nu proveneau din interior, din dezvoltarea propriilor caracteristici fiinţiale. Astfel că vedeau doar ceea ce trebuiau să vadă. Zeul erau observat doar de la distanţă, astfel că nici nu remarcau faptul că are ochii negri. Preoţii-iniţiaţi nu ştiau prea multe cu privire la structura cosmosului spiritual. Ştiau doar ce le spunea zeul. Fireşte, zeul în cauză explica preoţilor şi, prin intermediul lor, simplilor enoriaşi, faptul că el însuşi a creat universul şi pe om, că el este cel care aduce abundenţă în lumea oamenilor şi că, în consecinţă, oamenii trebuia să asculte de el - să facă după cuvântul său. Totodată, zeul prezenta preoţilor-iniţiţi "curtea" sa, formată fie din zei mai mici din punct de vedere ierarhic, fie din oamenii care formau sămânţa cea rea. Preoţilor-iniţiaţi li se mai promitea că, dacă vor face întocmai cum li se spune, vor deveni bogaţi în viaţa fizică. Totodată, li se promitea că, după moarte, vor ajunge în zona tuturor plăcerilor - în "paradis". La rândul lor, enoriaşilor - oamenii căldicei care aderau de bună voie la templul zeului - li se promitea bunăstarea atât în lumea terestră, cât şi după moarte. Nu li se spunea însă că preţul este sclavia. După ce se construia templul, comunităţile din jur erau aservite zeului protector. Toţi membri comunităţi erau botezaţi în numele zeului patron, devenind sclavi. Tuturor membrilor de rând li se aplicau sigiliile de sclavi, atât la nivel fizic (prin veşminte, podoabe, tatuaje etc), cât şi la nivelul corpului sufletesc (prin peceţi luciferice).
112
Treptat, comunităţile au început să fie stratificate ierarhic, în vârful piramidei, se situau preoţii-iniţiaţi. Pe treapta următoare se situau cei care formau puterea politică - regele şi nobilii. Urmau războinicii, care erau educaţi să ucidă şi, în cele din urmă, plebea - oamenii de rând, căldiceii. Chiar dacă, din punct vedere formal - juridic, cum spunem noi astăzi -, statul lor social era de oameni liberi, oamenii de rînd erau sclavi. În lumea materială, ei erau obligaţi să muncească pe domeniile templului, nu se puteau strămuta dintr-un loc în altul etc, iar după moarte îngroşau numărul celor din iad. O dată cu formarea capetelor de pod în lumea materială, care erau templele şi oligarhia conducătoare, a început războiul dintre zeii luciferici. Una din caracteristicile zeilor falşi era concurenţa acerbă. Cu cât un zeu luciferic devenea mai puternic în lumea materială, cu atât devenea mai puternic în planul său cuantic. Cu cât avea în lumea materială mai mulţi enoriaşi care să facă după cuvântul său, cu atât zeul luciferic creştea în putere şi tărie. Puterea şi tăria zeului erau date de calitatea ofrandelor pe care le primea şi de calitatea oamenilor care i se închinau. Pentru a creşte în putere şi tărie, zeii falşi aveau nevoie de cât mai multe suflete, astfel încât trupul lor energetic să fie cât mai "viu". Ei reveneau treptat la viaţă, iar oamenii mureau. Oamenii deveniţi sclavi, începând cu preoţii-iniţiaţi, cu regii şi cu războinicii, nu mai erau vii, chiar dacă-şi duceau viaţa trupească în condiţii confortabile. După moartea fizică, datorită existenţei peceţii aurice, oamenii erau vidaţi energetic, le era furat corpul sufletului şi păstraţi în gaura de vierme numită iad, în una dintre cele trei zone. Preoţii, nobilii şi cei mai răsăriţi dintre războinici erau duşi în primele două zone - de obicei locuiau în cea de-a doua zonă. Ei nici nu prea ştiau - li se ascundea - ce se întâmplă cu oamenii obişnuiţi, care, deşi nu făceau răul, ajungeau în cea de-a treia zonă a iadului, doar datorită existenţei peceţii aurice a zeului. De regulă, datorită rezonanţei energetice, oamenii se încarnau în aceleaşi comunităţi aflate sub patronajul aceluiaşi zeu fals. În acea perioadă, procesul reîntrupării în lumea materială era destul de rapid. El avea la bază principiul, sintoniei: cine se aseamănă, se adună. Acesta a fost, într-adevăr un proces diabolic de menţinere a oamenilor în stare de sclavie continuă, care s-a menţinut o lungă perioadă de timp - atât în cel de-al treilea ciclu, cât şi în al patrulea ciclu. În anumite medii, el continuă şi în ziua de astăzi. Dar, procesul cu adevărat diabolic abia începe. Pentru a deveni puternici, zeii luciferici au început să se lupte între ei. Fireşte, în lumea lucifericilor nu există prietenie sau camaraderie, întrajutorare sau alianţe, astfel că, după etapa de întemeiere a unui teritoriu, a început etapa de expansiune. Ordinul de expansiune venea prompt în lumea oamenilor, de la zeii luciferici prin intermediul preoţilor-iniţiaţi şi prin intermediul regilor. Regele sau preotul avea un vis noaptea, iar dimineaţa îl comunica mulţimii: "Zeul mi-a cerut să cucerim teritoriul inamicilor noştri. Mergeţi aşadar în teritoriul lor şi cuceriţi-l. Ucideţi fără milă bătrânii, bărbaţii, femeile, copiii născuţi şi copiii nenăscuţi. Pătrundeţi în templele lor şi tăiaţi capetele preoţilor, scoateţi-le inimile din piepturi, dărâmaţi zidurile, sfărâmaţi statuile zeilor lor - duşmanii zeului nostru - cioplite de mână de om. Atunci zeul nostru va fi tare în voi şi voi veţi fi tari în el, şi vă va da în stăpânire pământurile, turmele şi bogăţiile inamicilor. Veţi rămâne pe pământurile lor şi veţi naşte fii şi fiice, iar sămânţa voastră se va înmulţi nemăsurat şi voi veţi fi în zeu şi zeul va rămâne de-a pururi fi în voi. Dar nu uitaţi, răstimp de trei ani, primii născuţi pe aceste pământuri, care vor fi din sămânţa voastră, să mi le jertfiţi mie şi numai mie. Vlăstarele nou născute răstimp de trei ani vor fi jertfite aşa cum poruncesc eu - fie parte bărbătească, fie parte femeiuşcă. Faceţi după cuvântul meu. Eu voi fi în voi şi voi veţi fi în mine şi vă voi da stăpânirea peste întregul pământul - peste oameni, peste locuitorii de sub pământ, peste locuitorii de la suprafaţă, peste locuitorii de sub ape şi peste locuitorii din văzduh".
113
Aşa glăsuia, prin gura preoţilor, un astfel de zeu luciferic. Procesul era destul de simplu. Mai întâi trebuiau distruse templele, statuile zeilor adverşi şi preoţii. Apoi trebuia distrusă "forţa vie a inamicului": femeile, copiii, bărbaţii, bătrânii. Foarte puţini erau lăsaţi în viaţă pentru a deveni robi. Fiind ucise, victimele deveneau sclavii zeului biruitor şi după moarte, astfel că se îngroşau rândurile celor din zona a treia a iadului. Era interzis cu desăvârşire ca bărbaţii cuceritori să fecundeze, în primii trei ani, femeile cucerite. Trebuia ca influenţa aurică a zeului luciferic adevers să înceteze pe teritoriul cucerit. Ca măsură profilactică, mutându-se pe teritoriul "inamic", în habitatul impregnat auric de zeul luciferic advers, cuceritorii nu trebuiau să procreeze răstimp de trei ani. De aceea, în antichitate, exista obiceiul ca primii născuţi să fie sacrificaţi zeului. Toţi copiii care se năşteau imediat după cucerirea unui teritoriu erau sacrificaţi zeului, care ştia foarte bine ce să facă cu ei... După trei ani, răstimp în care se reconstruia totul, viaţa îşi lua cursul normal, iar comunitatea îşi continua existenţa - fireşte, până la proxima cucerire sau până când, la rândul ei, devenea victima altor triburi conduse de zei luciferici mult mai puternici, ca putere şi tărie. Astfel, în toată această perioadă de timp, s-a perpetuat un război continuu atât în ceruri, cât şi pe pământ. În ceruri s-au înfruntat zeii luciferici, iar pe pământ s-au înfruntat oamenii. Fiecare război din lumea materială avea o contraparte nevăzută. Un clarvăzător din acele vremuri ar fi trebuit să observe, deasupra capetelor oamenilor ce se înfruntau sângeros pe pământ, fiinţe imense de formă umanoidă sau, uneori, fără formă umanoidă - care se manifestau ca nişte vârtejuri de foc, de aer sau de fum -, care se înfruntă nemilos la nivel infraetenc sau eteric. Când lumea materială devenise un teritoriu controlat aproape în totalitate de forţele răului - de fiinţe luciterice, de spirite rebele ale naturii şi de oamenii din sămânţa cea rea -, Regatele morţilor vii deveniseră ca o imensă rană vie, iar iadurile erau deja pline şi colcăiau de viruşii aurici ai faptelor abominabile produse în lumea materială, a doua Persoană a Sfintei Treimi - Iisus Hristos care este Iubirea Nesfârşită – s-a încarnat în lumea oamenilor. Iisus Hristos s-a întrupat în Palestina, care era situată în arealul auric condus de Prinţul Orientului apropiat, întrucât în acea regiune, oamenii atinseseră cote inimaginabile de răutate, iar noxele aurice se acumulaseră în mod dramatic. În acea zonă ar fi trebuit să izbucnească un mare cataclism, care, cu siguranţă, ar fi culminat printr-o nouă ştergere, în urma căreia umanitatea trebuia iarăşi retrasă din circuitul evolutiv. Ca un fulger, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a penetrat toate planurile cuantice, născându-se prin Fecioara Maria; în urma unei Imaculate Concepţiuni. Toate etapele existenţei lui Iisus Hristos în lumea materială - naşterea, viaţa, pildele, persecutarea, crucificarea, moartea, învierea - au modificat din temelii tot ce exista anterior.
111
La fel ca în ciclul al treilea, şi în prima parte a ciclului al patrulea, epoca sclavagistă s-a perpetuat pe fundalul unei divizări fără precedent a societăţii omeneşti, atât pe pământ, cât şi în lumea de dincolo. Prin aderarea la zeii cei falşi, oamenii s-au divizat continuu în tabere, grupuri şi grupuleţe, astfel că atât societatea oamenilor întrupaţi, cât şi cea a oamenilor decorporaţi a cunoscut o fărâmiţare şi o atomizare continuuă. Procesul divizării sociale şi spirituale a oamenilor a fost următorul. Fiecare zeu luciferic îşi forma un fel de staf conducător în lumea terestră, format din oameni întrupaţi. La început, oamenii care formau staf-ul unui zeu luciferic făceau parte din sămânţa cea rea. Ei proveneau fie din zonele superioare ale iadurilor, fie direct din planurile cuantice luciferice. Astfel, în prima fază a acestui proces, oamenii din sămânţa cea rea au atras diferiţi oameni căldicei, pe care îi educau în spiritul propriilor învăţături. Ajutaţi de aceşti oameni căldicei, ei au construit temple sau lăcaşuri de cult, în care, în urma unor ritualuri complexe, realizau spargerea planurilor cuantice, chemându-şi magic stăpânii - zeii cei falşi. Prin aceste ritualuri, zeii cei falşi se puteau manifesta în lumea materială şi, uneori, erau vizibili oamenilor obişnuiţi. În a doua fază, oamenii ce formau sămânţa cea rea îi iniţiau pe oamenii căldicei în temple, numindu-i preoţi ai zeului. În urma acestor iniţieri, oamenii care anterior au fost căldicei obţineau anumite puteri "magice". Ei dobândeau şi o anumită formă de clarvedere, dar această formă de clarvedere nu era bazată pe dezvoltarea propriilor capacităţi fiinţiale, ci pe faptul că zeul însuşi era "puternic în ei". În cazul acestor forme incipiente de clarvedere, obţinute în urma unor ritualuri magice, oamenii iniţiaţi deveneau întrucâtva posedaţi: zeul respectiv îşi lăsa o amprentă aurică pe corpul lor sufletesc. Uneori, se ajungea până acolo încât aura zeului învăluia în totalitate corpul sufletului omului, ceea ce echivala cu "vinderea" sufletului. Acest fenomen poartă astăzi poartă numele de posedare. Din păcate, oamenii deveniţi preoţi-iniţiaţi nici nu-şi dădeau seama de acest fapt. Zeul luciferic obţinea astfel o influenţă aproape totală asupra lor, iar ei deveneau simple instrumente. Preoţii-iniţiaţi făceau după cuvântul zeului (expresie folosită des în lumea eterică) şi se conformau în totalitate dorinţei acestuia. De altfel, tipul de clarvedere obţinut printr-o astfel de iniţiere era doar parţială. Preoţii-iniţiaţi nu puteau să-l vadă prin clarvedere decât pe zeul patron sub ocrotirea cărora se iniţiaseră, nu şi pe alţi zei, datorită faptului că puterile lor nu proveneau din interior, din dezvoltarea propriilor caracteristici fiinţiale. Astfel că vedeau doar ceea ce trebuiau să vadă. Zeul erau observat doar de la distanţă, astfel că nici nu remarcau faptul că are ochii negri. Preoţii-iniţiaţi nu ştiau prea multe cu privire la structura cosmosului spiritual. Ştiau doar ce le spunea zeul. Fireşte, zeul în cauză explica preoţilor şi, prin intermediul lor, simplilor enoriaşi, faptul că el însuşi a creat universul şi pe om, că el este cel care aduce abundenţă în lumea oamenilor şi că, în consecinţă, oamenii trebuia să asculte de el - să facă după cuvântul său. Totodată, zeul prezenta preoţilor-iniţiţi "curtea" sa, formată fie din zei mai mici din punct de vedere ierarhic, fie din oamenii care formau sămânţa cea rea. Preoţilor-iniţiaţi li se mai promitea că, dacă vor face întocmai cum li se spune, vor deveni bogaţi în viaţa fizică. Totodată, li se promitea că, după moarte, vor ajunge în zona tuturor plăcerilor - în "paradis". La rândul lor, enoriaşilor - oamenii căldicei care aderau de bună voie la templul zeului - li se promitea bunăstarea atât în lumea terestră, cât şi după moarte. Nu li se spunea însă că preţul este sclavia. După ce se construia templul, comunităţile din jur erau aservite zeului protector. Toţi membri comunităţi erau botezaţi în numele zeului patron, devenind sclavi. Tuturor membrilor de rând li se aplicau sigiliile de sclavi, atât la nivel fizic (prin veşminte, podoabe, tatuaje etc), cât şi la nivelul corpului sufletesc (prin peceţi luciferice).
112
Treptat, comunităţile au început să fie stratificate ierarhic, în vârful piramidei, se situau preoţii-iniţiaţi. Pe treapta următoare se situau cei care formau puterea politică - regele şi nobilii. Urmau războinicii, care erau educaţi să ucidă şi, în cele din urmă, plebea - oamenii de rând, căldiceii. Chiar dacă, din punct vedere formal - juridic, cum spunem noi astăzi -, statul lor social era de oameni liberi, oamenii de rînd erau sclavi. În lumea materială, ei erau obligaţi să muncească pe domeniile templului, nu se puteau strămuta dintr-un loc în altul etc, iar după moarte îngroşau numărul celor din iad. O dată cu formarea capetelor de pod în lumea materială, care erau templele şi oligarhia conducătoare, a început războiul dintre zeii luciferici. Una din caracteristicile zeilor falşi era concurenţa acerbă. Cu cât un zeu luciferic devenea mai puternic în lumea materială, cu atât devenea mai puternic în planul său cuantic. Cu cât avea în lumea materială mai mulţi enoriaşi care să facă după cuvântul său, cu atât zeul luciferic creştea în putere şi tărie. Puterea şi tăria zeului erau date de calitatea ofrandelor pe care le primea şi de calitatea oamenilor care i se închinau. Pentru a creşte în putere şi tărie, zeii falşi aveau nevoie de cât mai multe suflete, astfel încât trupul lor energetic să fie cât mai "viu". Ei reveneau treptat la viaţă, iar oamenii mureau. Oamenii deveniţi sclavi, începând cu preoţii-iniţiaţi, cu regii şi cu războinicii, nu mai erau vii, chiar dacă-şi duceau viaţa trupească în condiţii confortabile. După moartea fizică, datorită existenţei peceţii aurice, oamenii erau vidaţi energetic, le era furat corpul sufletului şi păstraţi în gaura de vierme numită iad, în una dintre cele trei zone. Preoţii, nobilii şi cei mai răsăriţi dintre războinici erau duşi în primele două zone - de obicei locuiau în cea de-a doua zonă. Ei nici nu prea ştiau - li se ascundea - ce se întâmplă cu oamenii obişnuiţi, care, deşi nu făceau răul, ajungeau în cea de-a treia zonă a iadului, doar datorită existenţei peceţii aurice a zeului. De regulă, datorită rezonanţei energetice, oamenii se încarnau în aceleaşi comunităţi aflate sub patronajul aceluiaşi zeu fals. În acea perioadă, procesul reîntrupării în lumea materială era destul de rapid. El avea la bază principiul, sintoniei: cine se aseamănă, se adună. Acesta a fost, într-adevăr un proces diabolic de menţinere a oamenilor în stare de sclavie continuă, care s-a menţinut o lungă perioadă de timp - atât în cel de-al treilea ciclu, cât şi în al patrulea ciclu. În anumite medii, el continuă şi în ziua de astăzi. Dar, procesul cu adevărat diabolic abia începe. Pentru a deveni puternici, zeii luciferici au început să se lupte între ei. Fireşte, în lumea lucifericilor nu există prietenie sau camaraderie, întrajutorare sau alianţe, astfel că, după etapa de întemeiere a unui teritoriu, a început etapa de expansiune. Ordinul de expansiune venea prompt în lumea oamenilor, de la zeii luciferici prin intermediul preoţilor-iniţiaţi şi prin intermediul regilor. Regele sau preotul avea un vis noaptea, iar dimineaţa îl comunica mulţimii: "Zeul mi-a cerut să cucerim teritoriul inamicilor noştri. Mergeţi aşadar în teritoriul lor şi cuceriţi-l. Ucideţi fără milă bătrânii, bărbaţii, femeile, copiii născuţi şi copiii nenăscuţi. Pătrundeţi în templele lor şi tăiaţi capetele preoţilor, scoateţi-le inimile din piepturi, dărâmaţi zidurile, sfărâmaţi statuile zeilor lor - duşmanii zeului nostru - cioplite de mână de om. Atunci zeul nostru va fi tare în voi şi voi veţi fi tari în el, şi vă va da în stăpânire pământurile, turmele şi bogăţiile inamicilor. Veţi rămâne pe pământurile lor şi veţi naşte fii şi fiice, iar sămânţa voastră se va înmulţi nemăsurat şi voi veţi fi în zeu şi zeul va rămâne de-a pururi fi în voi. Dar nu uitaţi, răstimp de trei ani, primii născuţi pe aceste pământuri, care vor fi din sămânţa voastră, să mi le jertfiţi mie şi numai mie. Vlăstarele nou născute răstimp de trei ani vor fi jertfite aşa cum poruncesc eu - fie parte bărbătească, fie parte femeiuşcă. Faceţi după cuvântul meu. Eu voi fi în voi şi voi veţi fi în mine şi vă voi da stăpânirea peste întregul pământul - peste oameni, peste locuitorii de sub pământ, peste locuitorii de la suprafaţă, peste locuitorii de sub ape şi peste locuitorii din văzduh".
113
Aşa glăsuia, prin gura preoţilor, un astfel de zeu luciferic. Procesul era destul de simplu. Mai întâi trebuiau distruse templele, statuile zeilor adverşi şi preoţii. Apoi trebuia distrusă "forţa vie a inamicului": femeile, copiii, bărbaţii, bătrânii. Foarte puţini erau lăsaţi în viaţă pentru a deveni robi. Fiind ucise, victimele deveneau sclavii zeului biruitor şi după moarte, astfel că se îngroşau rândurile celor din zona a treia a iadului. Era interzis cu desăvârşire ca bărbaţii cuceritori să fecundeze, în primii trei ani, femeile cucerite. Trebuia ca influenţa aurică a zeului luciferic adevers să înceteze pe teritoriul cucerit. Ca măsură profilactică, mutându-se pe teritoriul "inamic", în habitatul impregnat auric de zeul luciferic advers, cuceritorii nu trebuiau să procreeze răstimp de trei ani. De aceea, în antichitate, exista obiceiul ca primii născuţi să fie sacrificaţi zeului. Toţi copiii care se năşteau imediat după cucerirea unui teritoriu erau sacrificaţi zeului, care ştia foarte bine ce să facă cu ei... După trei ani, răstimp în care se reconstruia totul, viaţa îşi lua cursul normal, iar comunitatea îşi continua existenţa - fireşte, până la proxima cucerire sau până când, la rândul ei, devenea victima altor triburi conduse de zei luciferici mult mai puternici, ca putere şi tărie. Astfel, în toată această perioadă de timp, s-a perpetuat un război continuu atât în ceruri, cât şi pe pământ. În ceruri s-au înfruntat zeii luciferici, iar pe pământ s-au înfruntat oamenii. Fiecare război din lumea materială avea o contraparte nevăzută. Un clarvăzător din acele vremuri ar fi trebuit să observe, deasupra capetelor oamenilor ce se înfruntau sângeros pe pământ, fiinţe imense de formă umanoidă sau, uneori, fără formă umanoidă - care se manifestau ca nişte vârtejuri de foc, de aer sau de fum -, care se înfruntă nemilos la nivel infraetenc sau eteric. Când lumea materială devenise un teritoriu controlat aproape în totalitate de forţele răului - de fiinţe luciterice, de spirite rebele ale naturii şi de oamenii din sămânţa cea rea -, Regatele morţilor vii deveniseră ca o imensă rană vie, iar iadurile erau deja pline şi colcăiau de viruşii aurici ai faptelor abominabile produse în lumea materială, a doua Persoană a Sfintei Treimi - Iisus Hristos care este Iubirea Nesfârşită – s-a încarnat în lumea oamenilor. Iisus Hristos s-a întrupat în Palestina, care era situată în arealul auric condus de Prinţul Orientului apropiat, întrucât în acea regiune, oamenii atinseseră cote inimaginabile de răutate, iar noxele aurice se acumulaseră în mod dramatic. În acea zonă ar fi trebuit să izbucnească un mare cataclism, care, cu siguranţă, ar fi culminat printr-o nouă ştergere, în urma căreia umanitatea trebuia iarăşi retrasă din circuitul evolutiv. Ca un fulger, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a penetrat toate planurile cuantice, născându-se prin Fecioara Maria; în urma unei Imaculate Concepţiuni. Toate etapele existenţei lui Iisus Hristos în lumea materială - naşterea, viaţa, pildele, persecutarea, crucificarea, moartea, învierea - au modificat din temelii tot ce exista anterior.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.