Stafiile

Dacă strigoii sunt, în marea lor majoritate, bărbaţi, stafiile sunt cu preponderenţă femei. Stafiile sunt acele fiinţe de parte femeiască, care au iubit o singură dată în viaţă, dar a căror dragoste nu a fost împărtăşită - a fost ignorată ori trădată. 
Stafiile sunt sufletele acelor femei seduse şi abadonate într-un anumit moment al vieţii şi care au rămas îngheţate în acea stare afectivă şi emoţională tot restul vieţii, refuzând orice reînnodare a unei relaţii cu un alt bărbat. O mare parte a stafiilor este formată din acele femei care s-au sinucis din iubire. Tot în categoria stafiilor intră femeile care şi-au pierdut timpuriu soţul sau iubitul şi care nu s-au recăsătorit ori nu sau mai implicat într-o relaţie amoroasă. După moarte, o astfel de femeie refuză să trecă "dincolo" şi continuă să-şi plângă nefericirea. 
La fel ca şi strigoii, stafiile se manifestă într-un corp realizat printr-o alchimie auria complexă: o simbioză între corpul duh, corpul sufletului şi corpul eteric. 
În schimb, la stafii, corpul duh nu se poate manifesta prin putere şi tărie, la fel ca în cazul strigoilor. Acţiunile femeilor-stafii nu sunt îndreptate spre răzbunare. Dimpotrivă, stafiile au o stare permanentă de melancolie şi de nefericire. Au o tristeţe inimaginabilă, iar dorinţa lor cea mai mare este de a-şi mărturisi cuiva nefericirea, astfel că stafiile sunt total inofensive. Corpul stafiilor este foarte rece şi emite o răceală ce se simte de la distanţă; stafiile emit totdeuna un miros de iasomie, îşi pot schimba vestimentaţia şi coafura după bunul plac, dar nu-şi pot schimba fizionomia - care este reflectarea corpului sufletului. Stafiile pot apărea şi dispărea după cum doresc, astfel că nu par a se supune unor legi. Se roagă adesea, fiind foarte credincioase. Uneori, par a se contopi cu natura, fiind foarte bune prietene cu animalele domestice. Stafiile sunt apariţii fascinante, cu un şarm aparte. Se pot manifesta adesea în planul material şi pot fi observarte chiar şi fără ca privitorul să aibă vreo formă de clarvedere. Pot fi văzute cel mai adesea în acele locuri benefice, în care s-au produs fapte bune - acolo unde vibraţia energetică a pământului este benefică. Este interesant şi faptul că, pentru a le observa în planul material, privitorul trebuie să se poziţioneze întrun anumit fel; dacă se mută cu un metru în stânga ori în dreapta, nu le mai poate observa. Fantomele rătăcitoare din infraeteric, strigoii-bărbaţi şi stafiile-femei sunt principalele fiinţe umane care, prin exercitarea liberului arbitru, nu urmează traseul post-mortem standard. Abia în momentul în care conştientizează problemele existenţiale care le-au determinat să rămână în starea respectivă, trec în lumea de dincolo, fără a întâmpina nici o împotrivire din partea instanţelor cosmice. Cât despre vampiri - acele fiinţe care (se presupune că) se hrănesc cu sângele semenilor lor, despre care se vorbeşte astăzi atât de mult, devenind chiar "obiect de studiu" pentru exaltaţi - numai de bine: NU EXISTĂ. Nu există nici o fiinţă umană defunctă, din nici un plan cuantic şi din nici o generaţie, capabilă să se manifeste în trupul material şi să se hrănească cu sânge. Oricum, nici o fiinţă din lumea eterică - înger, spirit al naturii sau om - nu a confirmat că ar exista aşa ceva. Pare-se că sigurii vampiri din toate lumile posibile sunt acei oameni din lumea materială cărora le plac fripturile în sânge. În fond, trăim într-o lume tristă, dar plină de umor...

Strigoii

O categorie aparte de oameni care nu urmează traseul postmortem standard, este formată din aşa numiţii strigoi. Majoritatea strigoilor sunt bărbaţi. Oamenii care intră în această categorie au avut parte de o moarte violentă, datorată unei nedreptăţi survenite din partea unui semen - cel mai adesea crimă. În această categorie intră peste jumătate din sinucigaşii bărbaţi. În momentul morţii, această categorie de oameni au resimţit o groază imensă, dar şi o ură pe măsură. Emisia de ură din momentul morţii a fost atât de puternică, încât i-a blocat atât auric cât şi emoţional. Ei au rămas blocaţi în starea în care au murit - o stare puternică, de groază, de ură şi de disperare. După moarte, starea lor s-a cristalizat într-un nou corp, format în urma unei alchimii aurice între corpul emoţional, corpul eteric, corpul sufletului şi corpul duh. Acest nou corp auric este foarte rece şi are o consistenţă gelatinoasă, asemănătoare jeleurilor sau piftiilor, dar nu emite un miros respingător. Dorinţa cea mai mare a strigoilor este de a se răzbuna pe cei ce le-au provocat moartea. Este demn de consemnat faptul că cei care le-au provocat moartea au făcut-o prin exercitarea liberului arbitru, iar nu în urma unei influenţe venite de la fiinţele Lorehh sau Dree. Ceea ce este însă uimitor este faptul că toţi strigoii sunt morali şi foarte drepţi. Ei nu sunt interesaţi decât de cei care le-au făcut rău şi nu trec în lumea de dincolo decât în momentul în care reuşesc să-i distrugă. Oricum, strigoii păstrează Îngerii păzitori din timpul vieţii. Datorită naturii corpului în care se manifesta - simbioză între corpul emoţional, corpul eteric, corpul sufletului şi corpul duh - strigoii dobândesc o putere şi o tărie extrem de mare. De fapt ei devin  conştienţi de corpul duh şi de puterile acestuia. Personalitatea terestră a corpului sufletului unui strigoi se combină într-un mod uimitor cu individualitatea, cu corpul duh, a cărui putere de manifestare este extraordinară. Rezultatul acestei simbioze aurice este dobândirea unor puteri aproape înspăimântătoare - siddhisuri - care permit deplasarea extrem de rapidă, poate la fel de rapidă ca a multor fiinţe îngereşti. Mai mult decât atât, puterile dobândite permit strigoilor deplasarea în trei planuri cuantice: în lumea materială, în lumea infraeterică şi în lumea eterică. În fiecare dintre cele trei planuri cuantice, strigoii se manifestă diferit. În lumea materială se manifestă într-un corp asemănător cu cel al oamenilor încarnaţi, cu singura deosebire că este foarte rece, gelatinos şi uşor translucid, ca şi cum ar avea un neon în interior. În infraeteric nu pot fi deosebiţi prea uşor de fantomele rătăcitoare, iar în lumea eterică seamănă cu fiinţele umane prometeice - aşa-zişii "extraterestri". Moralitatea uimitoare a strigoilor provine din faptul că sunt conştienţi de corpul duh - corpul moralităţii -, astfel încât nu fac nici un fel de nedreptate. Deşi au această capacitate, strigoii nu intervin în karma oamenilor sau în istorie, pe care le înţeleg cu foarte multă claritate. Ei nu au treabă decât cu acele persoane care le-au făcut rău şi nu se lasă până nu le distrug. Principala lor justificare este "că nu m-au lăsat să mor în linişte". Strigoii înţeleg foarte bine mecanismul de funcţionare a cosmosului şi nu se aventurează în nicio acţiune ce ar putea periclita existenţa altor oameni încarnaţi. Datorită puterilor lor de manifestare, rezultate din simbioza dintre corpul eteric, corpul sufletului şi corpul duh, strigoii sunt singurele fiinţe omeneşti care se pot lupta de la egal la egal, direct, faţă în faţă, cu fiinţele luciferice, ai căror inamici declaraţi sunt. Mai mult decât atât, strigoii sunt singurele fiinţe omeneşti care au tăria şi puterea de a-l înfrunta pe Cel rău, Hallshithan, atunci când acesta încearcă să se manifeste prin intermediul unor oameni dezaxaţi care fac liturghii negre. Strigoii nu pot trece peste întinderi de apă, dar pot provoca deplasări de obiecte. Sunt extrem de vulnerabili la sare şi la tămâie. Este interesant că ploaia îi udă ca pe oamenii din lumea materială; când plouă, locul în care se află un strigoi este uscat, semn că ploaia se opreşte pe o structură cvasicorporală. Adesea, strigoii pot fi eliberaţi prin ritualuri religioase (molifte) făcute de preoţi lângă mormânt. După ce îşi îndeplinesc scopul principal, adică distrugerea celor care le-au făcut rău, strigoii renunţă la puterea şi tăria specifică simbiozei dintre corpul duh, corpul eteric şi corpul sufletului şi trec, ca şi ceilalţi defuncţi, în lumea astrală. Strigoii nu reuşesc întotdeauna să-i distrugă total pe cei care le-au făcut rău. 
În urma intervenţiei Îngerilor Veghetori, cei care le-au făcut rău conştientizează erorile comise şi încearcă să îndrepte lucrurile. În momentul în care oamenii care au greşit, înţeleg răul comis şi se căiesc, strigoii nu mai simt nicio plăcere în a-i distruge şi-i lasă în plata Domnului, trecând în lumea de dincolo, ca toţi ceilalţi defuncţi. În acel moment, strigoii realizează un mare pas înainte, trecând de la aplicarea karmică a pedepsei - care presupune aplicarea oarbă a principiului dinte pentru dinte, ochi pentru ochi - la iertarea aproapelui, lăsând instanţele cosmice să decidă.

Posedatii

Un caz atipic de manifestare atât în timpul existenţe întrupate, cât şi după moarte este cel al persoanelor care ajung să fie posedate. Posedarea este un procedeu prin care fiinţele luciferice Dree ori spiritele naturii rebele Lorehh ajung să se caleze peste aura omului şi să facă saltul de la macrocosmos la microcosmos. În cele ce urmează, ne vom referi doar la un tip special de posedare, care are drept protagonişti spiritele naturii rebele Lorehh de "orientare" sexuală.  Lorehh sexuale au fost numite în antichitate "zeiţe ale fertilităţii", iar în Evul Mediu au primit numele de succubi şi incubi. Majoritatea viciilor şi perversiunilor sexuale ţin de natura energetică a acestui tip de Lorehh. Fiinţele Lorehh nu pot cuceri omul decât dacă acesta, de-a lungul vieţii, a manifestat în mod repetat acele caracteristici negative care reprezintă esenţa lor. Posedarea unui om de către o fiinţă rebelă Lorehh se poate face în mai multe feluri. Dintre acestea, cele mai ilustrative sunt două: primul se realizează în cazul în care un om trece de la ispită la viciu, iar al doilea se realizează prin contactarea unor boli sufleteşti cronice. Primul tip de posedare se realizează în cazul în care, prin repetarea unei perversiuni sexuale, un om trece de la ispită la viciu. Prin exercitarea liberului arbitru şi, implicit prin actele sale, omul care trece de la ispită la viciu ajunge să vibreze energetic prin rezonanţă cu un spirit al naturii Lorehh de orientare sexuală. Imediat după ce a ales, prin liberul său arbitru, un anumit tip de perversiune sexuală, omul atrage prin sintonie o fiinţă Lorehh. Alături de om, la nivelul lumii eterice, se prezintă spiritul naturii rebel Lorehh, ca reprezentant cosmic al respectivei caracteristici. Omul alege singur să manifeste acea caracteristică, dar, după ce a săvârşit actul, între el şi Lorehh se naşte o legătură energetico-informaţională. Lorehh îşi închipuie că, din moment ce l-a sunat pe "firul scurt", omul are neapărată nevoie de el. În definitiv, "dracul" vine doar când este chemat. Nu dracul îl ademeneaşte pe om, ci omul îl sună pe firul scurt, prin vibraţia energetică a acţiunilor sale. Ivindu-se ca din neant lângă omul în cauză, Lorehh îl serveşte pe acesta "ca la carte", invitându-l să facă iarăşi ceea ce ştie cel mai bine să facă. Dacă omul acceptă, fiinţa Lorehh face în aşa fel încât acesta să se întâlnească cu persoane compatibile, care doresc să experimenteze acelaşi lucru - în cazul nostru, să experimenteze aceleaşi perversiuni sexuale. În momentul în care treaba devine "serioasă", Lorehh nu se mai mulţumeşte să acţioneze din exterior, prin acţiuni mai mult sau  mai  puţin   elegante  de   inducere  a unor  situaţii existenţiale - în cazul de faţă, să experimenteze acte sexuale garnisite cu perversiuni. Astfel, din momentul în care caracteristica negativă devine cronică, iar omul este virusat, fiinţa Lorehh se mută de la nivelul macrocosmosului la nivelul microcosmosului. Nu numai că se mută, dar îşi cheamă toată "familia" - care, cel mai adesea, este formată din aproximativ 200 de membri. În acelaşi spaţiu auric ocupat de o fiinţă Lorehh se pot manifesta aproximativ 200 de membri - care reprezintă "familia" sa. Spiritele naturii rebele Lorehh sunt, de fapt, singurele fiinţe din cosmos capabile de o astfel de alchimie aurică. Ele au capacitatea uimitoare de a se cala una în alta şi de a forma un singur trup auric. Spre deosebire de ele, fiinţele luciferice Dree nu sunt capabile decât de posedare individuală, iar acţiunea lor este de o altă natură. Evident, Ashpan, cei care se lipiseră de omul respectiv la naştere, se opun acestei acţiuni în forţă a spiritelor naturii rebele Lorehh. În momentul în care obişnuinţa proastă devine viciu, iar omul repetă aceeaşi perversiune sexuală, locul fiinţelor Ashpan este luat de "familia" Lorehh, formată din aproximativ 200 de membri. Lorehh izgonesc astfel fiinţele Ashpan şi se substituie lor. De acum înainte, omul în cauză nu mai are imbolduri, mai mult sau mai puţin controlabile, ci este, pur şi simplu, posedat.     O persoană posedată de fiinţe Lorehh sexuale va contamina cu noxe aurice specifice toate persoanele cu care va întreţine raporturi sexuale, folosind respectivele perversiuni. Ceea ce este extrem de important este însă faptul că doar bărbaţii pot fi cuceriţi în mod direct de fiinţele Lorehh sexuale. Femeile nu pot fi contaminate decât prin intermediul bărbaţilor. Dar, o dată contaminate prin intermediul bărbaţilor, femeile devin gazde permanente ale fiinţelor Lorehh. In momentul în care un bărbat recurge pentru prima oară la perversiuni sexuale, este ca şi cum ar forma numărul de telefon al unui spirit al naturii rebel Lorehh de orientare sexuală şi s-ar conecta, prin rezonanţă, la "înţelepciunea" de viaţă a acestuia; femeia nu poate face acelaşi lucru cu de la sine putere. Dacă n-ar fi iniţiată sexual în cele "ascunse" de un bărbat, femeia s-ar păstra curată. Din păcate, o dată contaminate, femeile nu mai pot scăpa uşor de influenţa fiinţelor Lorehh. Fiecare bărbat care se perindă prin patul unei femei lasă în urmă o amprentă aurică preluată de la o fiinţă Lorehh sexuală, al cărei purtător este; astfel, femeia acumulează într-un mod alarmant nu atât "experienţă de viaţă", cât colecţia de amprente aurice lăsate de bărbaţi. Contaminate prin intermediul bărbaţilor, femeile devin astfel din ce în ce mai virusate, iar în interior se simt din ce în ce mai murdare. Majoritatea femeilor care recurg des la perversiuni sexuale devin, cu timpul, într-un fel sau altul, posedate. Aura unei astfel de femei este cucerită pas cu pas de către fiinţele Lorehh, care, în timpul actului sexual se pot cala în ea, într-o formă oribilă de posedare. Este ca şi cum peste structura aurică a femeii în cauză se suprapune o umbră întunecată. În timpul actului sexual garnisit cu perversiuni, femeia poate auzi în minte cuvinte obscene, felurite îndemnuri, pe care are impresia că le gândeşte singură, dar care sunt doar manifestări ale Lorehh. Uneori, ea poate cere ca astfel de obscenităţi să fie repetate şi de bărbatul cu care întreţine raporturi sexuale.  Şi - după cum se spune -, dacă pofta vine mâncând, fiinţele Lorehh vor deveni din ce în ce mai înfometate şi vor cere din ce în ce mai mult. Nu după mult timp, femeia va deveni o devoratoare de sex. Astfel se formează un cerc vicios, aproape fără scăpare.     Drept consecinţă a acţiunii directe a spiritelor naturii rebele Lorehh, după un timp, femeia în cauză se îmbolnăveşte. Boala este formată chiar din noxele energetice emise de corpurile spirituale ale fiinţelor Lorehh. Aceasta înseamnă că majoritatea bolilor sunt rezultatul unor acţiuni greşite, care au generat contaminarea unor porţiuni ale aurei şi, în ultimă instanţă, a unor organe ale trupului material, cu emisii aurice ale fiinţelor Lorehh. Cancerul este un bun exemplu a ceea ce poate însemna disperarea, inadaptarea, singurătatea şi teama - sentimente umane şi, în acelaşi timp, caracteristici definitorii ale unor fiinţe rebele Lorehh. La fel şi bolile venerice sau SIDA care sunt legate, în mod direct, de  aspectele sexuale dominate de Lorehh. Astfel Forţă contra Forţă, lupta dintre Bine şi Rău nu se desfăşoară doar la nivelul macrocosmosului, ci şi la nivelul microcosmosului - de exemplu, la nivelul globulelor albe şi roşii. Devenind virus la nivelul microscopic, Lorehh se instalează confortabil în omul pe care l-a cucerit. Fireşte, după o lungă luptă cu boala, mai devreme ori mai târziu, persoana în cauză moare, iar Lorehh câştigă bătălia pe jumătate. În acest mod este periclitată evoluţia persoanei în cauză, programată pentru respectiva existenţă, iar rezultatele întrupării în lumea materială sunt minime. Foarte multe persoane care, de-a lungul vieţii, au făcut cam ce-au vrut, folosind drept pretext exercitarea libertăţii personale, imediat după momentul morţii rămân siderate, nevenindu-le să creadă, de starea în care au ajuns. Atunci sunt cuprinse de ruşine, de remuşcare, de ură şi de spaimă.Virusând în acest mod o fiinţă umană, spiritele naturii rebele Lorehh câştigă însă doar jumătate din bătălie. Ele au adus fiinţei respective, în mod prematur, moartea trupească. Întrucât nu mai au ce face cu un cadavru, Lorehh trebuie să iasă cât mai repede pentru a supravieţui. De fapt, spiritele naturii rebele Lorehh trebuie să părăsească acel cadavru până în momentul înmormântării - mai exact, până în momentul în care preotul săvârşeşte ultimul act din ritualul înmormântării, în care stropeşte mormântul cu busuioc în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Daca încă se mai află în cadavru - ceea ce le provoacă o stare de suferinţă cumplită - în momentul ultimei formule a ritualului, spiritele naturii rebele Lorehh vor fi aspirate cu mare  satisfacţie în elementul pământ şi vor dispărea din cosmos. Pentru a nu se produce acest eveniment, Lorehh trebuie să se  transfere în alt trup de om. Pentru a se salva, spiritele naturii rebe1e Lorehh se învăluie în reminiscenţele corpului sufletesc al persoanei. Astfel, cei 200 de membrii ai familiei Lorehh, învăluiţi în reminiscenţele corpului sufletului ce a  aparţinut defunctului, vor forma o  fantomă cu aspect umanoid ce păstrează vag înfăţişarea persoanei din timpul vieţii. Astfel se formează ceea ce desemnăm prin termenul de posedant. Posedantul are nevoie imediată de un nou trup pe care să-l posede. Altfel nu poate supravieţui. Problema cea mai delicată constă în faptul că persoana care poate constitui noul suport de manifestare al unui posedant Lorehh trebuie să fie tot o femeie. Pentru a putea supravieţui, posedantul alege, în disperare de cauză, o altă femeie din apropierea cadavrului - de exemplu, o persoană de sex feminin prezentă la înmormântarea primei persoane - care are,  de asemenea o rezonanţă energetică scăzută, dată de alunecarea pe panta sexualităţii exacerbate. Astfel, posedantul îşi alege un alt trup de femeie, prin intermediul căruia, în viitor, va putea face tot ce doreşte.Transferarea posedantului se face întotdeauna în cazul contactului direct cu cadavrul: atingerea cadavrului, mângâierea părului, sărutul de adio etc. Din acest motiv femeile prezente la căpătâiul unui defunct ori la o înmormântare trebuie să manifeste o atenţie deosebită şi să se abţină de la orice fel de atingere a cadavrului. Fără nici o îndoială, este indicat ca, în astfel de cazuri, fiinţele Lorehh să fie aspirate în pământ imediat după ce preotul a stropit mormântul cu busuioc pentru a nu-şi continua acţiunea distructivă. 
Al doilea tip de posedare se realizează tot de către  spiritele naturii sexuale Lorehh; acest tip de posedare nu se realizează însă prin perversiuni sexuale, ci printr-un mijloc mult mai subtil. Această formă de posedare se realizează prin contactarea unor boli ale sufletului care apar în urma îndurării unor nedreptăţi suferite de-a lungul vieţii. Şi acest tip de posedare are ca subiect femeile. Fiind constant umilite, jignite şi  batjocorite, lovite etc, multe femei se îmbolnăvesc interior. În această categorie intră toate acele femei batjocorite, umilite ori bătute de soţii lor, precum şi acele femei silite  să facă ceea  ce nu îşi doresc - să se prostitueze, să mintă, să însele etc. La aceste femei, de-a lungul vieţii, corpul sufletului se acoperă cu o crustă întunecată. Datorită faptului că persoana respectivă nu-i iartă pe cei care i-au făcut rău, crusta întunecată ce acoperă corpul sufletului atrage prin rezonanţă fiinţele Lorehh, corespondente ca vibraţie energetică. La fel ca în primul tip de posedare, datorită faptului că persoana respectivă se îmbolnăveşte sufleteşte de supărare şi de disperare (îndreptăţită din punctul de vedere omenesc), Lorehh se mută de la nivelul macrocosmosului la nivelul microcosmosului, calându-se în structura lor aurică. Din acel moment, Lorehh devin posedante, iar femeia în cauză posedată. Nici în acest caz, o dată instalate, fiinţele Lorehh nu pot ieşi din trupul persoanei în cauză decât în momentul morţii (cu excepţia exorcismelor). Întrucât nu mai au ce face cu un cadavru, ele se lipesc de prima persoană feminină care le iese în cale. Dar, spre deosebire de primul tip de posedare, Lorehh aleg de această dată o fată tânără ori o copilă - rar băieţi şi deloc bărbaţi maturi - care are proasta inspiraţie de a atinge cadavrul; atunci, Lorehh se mută cu "bagaj "cu tot şi cu toată familia, în noua locuinţă. Evident, persoanele respective, deşi au senzaţia că s-a întâmplat ceva neplăcut, nu ştiu cui să atribuie noua stare de fapt. La cea de-a doua "gazdă", Lorehh se manifestă foarte rar prin exacerbarea sexualităţii; dacă o fac, femeia în cauză are toate şansele de a deveni un aspirator energetic nesătul, care va distruge auric toţi bărbaţii pe care-i va întâlni în cale. Un bărbat care întreţine mult timp raporturi sexuale cu o astfel de femeie are toate şansele de a îmbătrâni în doi ani cât alţii în zece.
Dacă nu se manifestă sexual, atunci Lorehh îşi modifică "orientarea". În fond, Lorehh au o durere interioară foarte mare şi o nelinişte pe măsură. Totuşi, faptul că posedă de această dată o femeie curată trupeşte şi sufleteşte este considerat de ele un mare câştig. În majoritatea cazurilor, la maturitate, o astfel de femeie posedată va evita bărbaţii, care ii vor provoca o senzaţie de greaţă fizică; în schimb, va dobândi anumite puteri paranormale: capacitatea de a ghici în cafea, în cărţi, în palmă şi chiar va dobândi unele puteri - sidhhisuri - care reprezintă totalul cunoaşterii şi înţelepciunii celor aproximativ 200 de fiinţe Lorehh care se îngrămădesc la interfaţa corpului ei sufletesc. Astfel de femei pot tămădui adesea prin intermediul mâinilor, pot muta obiecte prin forţa privirii, pot provoca fenomene de tip poltergeist - care sunt adesea atribuite de către psihiatria modernă unor frustrări sexuale, ceea ce, în parte, este adevărat; totuşi, frustările sexuale nu pot explica fenomenul în toată complexitatea lui.  Cu timpul, astfel de persoane vor fi deranjate de întuneric şi vor prefera mereu, pe timpul nopţii, undeva în apropiere, o lumânare aprinsă sau un bec care luminează slab -ca un fel de lumină de avarie. Când sunt supuse unor exorcisme, astfel de fiinţe umane posedate de Lorehh, pot prezenta semne de lovituri în diferite părţi ale trupului; de altfel, persoanele posedate nu suportă cuvintele spuse de preoţi, semnul crucii, sunetul clopotului de la biserici ori rostirea Numelui lui Iisus Hristos. Cel mai adesea, cu excepţia cazurilor când se fac exorcisme, Lorehh (împreună cu "familia") nu ies decât la moartea trupească a celei de-a doua persoane posedate. În acest caz, se produce un fenomen de excepţie: Lorehh sunt eliberate. După ce moare şi cea de-a doua persoană posedată, Lorehh - ca fiinţă colectivă -, împreună cu reminiscenţe din corpul sufletului, formează iarăşi o fantomă autonomă.     Această fantomă nu mai caută însă un nou corp omenesc pe care să-l contamineze, dar nici nu este aspirată de elementul pământ, precum în primul tip de posedare. Pur şi simplu, Lorehh învaţă lecţia şi sunt eliberate. În acel moment, instantaneu, Lorehh trec în starea de Ashpan, pentru ca apoi să intre în starea de non formă. Eliberată la rândul său, femeia în cauză îşi continuă traseul post-mortem cunoscut. După moarte, efectele imediate nu vor fi chiar atât de dramatice precum în primul tip de posedare - evident, dacă nu a săvârşit fapte grave în timpul vieţii.

Fantomele ratacitoare

Cetăţean al cosmosului, omul este un "trimis" spiritual, iar evoluţia sa personală, marcată adesea de eforturi dramatice, nu reprezintă decât un aspect al procesului general de evoluţie. În om - care poate fi privit ca un microcosmos - se înfruntă aceleaşi forţe cosmice care se manifestă la nivelul macrocosmosului. Omul este reflectarea Holos-ului. În structură sa aurică se reflectă dramele lumii spirituale sau ceea ce numim a fi lupta dintre forţele cosmice potrivnice: FORŢĂ CONTRA FORŢĂ. Dacă este puternic, omul câştigă bătălia cu forţele întunericului, iar dacă este slab o pierde. Ceea ce este însă foarte important este faptul că nu numai omul pierde bătălia, ci şi cosmosul. Un om înfrânt şi un suflet pierdut înseamnă o porţiune din cosmos înfrântă. Singur, omul, prin exercitarea liberului arbitru, este cel care alege înfrângerea ori victoria. Înfrângerea ori victoria unui om pe câmpul de luptă al lumii materiale se repercutează, prin influenţare directă, asupra cosmosului în ansamblu. Înfrângerea ori victoria unui om pe câmpul de luptă are repercusiuni şi asupra traiectului său postmortem. După moarte, fiecare om urmează calea cu care este în rezonanţă, potrivit karmei sale. Totuşi, nu toţi oamenii parcurg acelaşi traseu. Există şi oameni care nu urmează etapele standard,   descrise   anterior. Aceşti   oameni   adoptă  o  altă modalitate de manifestare. În cazul lor, alchimia aurică ce urmează actului morţii este diferită de cea descrisă anterior. Printre fiinţele umane care, din diferite cauze, au după momentul morţii o altă modalitate de manifestare se numără fantomele rătăcitoare, strigoii şi stafiile.

Toţi oamenii care au murit în urma unor accidente, fără să fi avut pusă pecetea morţii, intră în categoria fantomelor rătăcitoare. Această categorie de oameni nu poate trece imediat prin Poarta 1 pentru a pătrunde în lumea de dincolo, după cum nu poate pătrunde nici în lumea eterică, astfel că rămâne în zona intermediară a planului cuantic infraeteric.Este surprinzător faptul că, deşi se manifestă în planul infraeteric, această categorie de defuncţi pe care-i vom desemna mai departe prin termenul de fantome rătăcitoare, nu pot să vadă decât lumea în care se manifestă şi lumea materială. Fantomele rătăcitoare nu pot să vadă lumea eterică; nu pot să vadă nici spiritele naturii ori fiinţele angelice. Ele rămân în planul infraeteric o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, în funcţie de anumite considerente.Din punct de vedere auric, fantomele rătăcitoare sunt formate din corpul duh şi din corpul sufletului, la care se adaugă o reminiscenţă a corpului eteric. Cel mai adesea, fantomele din infraeteric păstrează imaginea hainelor din momentul morţii (nu al înmormântării). Fantomele rătăcitoare păstrează, în general, acelaşi chip din ultima încarnare. Este însă interesant de remarcat faptul că, în anumite condiţii, chipul fantomelor rătăcitoare din infraeteric păstrează chipul din penultima existenţă încarnată. Majoritatea fantomelor rătăcitoare au murit înainte de soroc, în accidente sau în decursul unor evenimente tragice. Toţi oamenii care nu au murit în urma apariţiei peceţii morţii intră în această categorie. O particularitate frapantă a structurii lor aurice constă în diferenţa de rezonanţă între steaua sufletului şi corpul sufletului - ceea ce denotă faptul că nu ar fi trebuit să moară. Sorocul morţii nu este dat de împlinirea unei anumite vârste, ci de egalizarea vibraţiei energetice între corpul sufletului şi steaua sufletului. În concluzie, fantomele rătăcitoare sunt acele persoane care, datorită unor motive diverse, au murit înainte de a se fi împlinit sorocul. Cel mai adesea, decesele lor s-au datorat influenţelor nefaste ale fiinţelor Dree ori Lorehh. Fantomele rătăcitoare din infraeteric se tem de întuneric şi stau cu precădere în locuri luminoase; ele pot trece prin orice obiect material, cu excepţia geamurilor şi a plasticului. De asemenea, nu pot trece peste ape curgătoare, peste sare amestecată cu picături de ceară ori prin bariere formate din lumânări aprinse. În general, fantomele rătăcitoare sălăşuiesc în locuri aglomerate, nu suportă singurătatea şi se deplasează foarte repede. Nu reuşesc să vadă moartea sau naşterea în lumea materială şi nici fiinţele angelice care participă la ele. Fiind foarte apropiate de planul material, fantomele rătăcitoare din infraeteric se mişcă şi obosesc, plâng sau râd, sunt triste sau voioase, la fel ca şi oamenii încarnaţi. Au mereu o stare de melancolie sau de regret, dar nici ele nu ştiu care este cauza. Pot interacţiona unele cu altele, se pot îmbrăţişa sau se pot săruta, dar nu simt nimic din ceea ce simte un om încarnat în aceleaşi condiţii. Unele nici nu cred că au murit, ceea ce stârneşte hazul altor fantome rătăcitoare, care le ironizează. Multe fantome rătăcitoare, care vizitează bisericile sau adunările religioase, sunt convinse că, nu peste mult timp, vor fi conduse într-un alt loc, cu mult mai frumos decât cel în care se află. Unele doresc să fumeze o ţigară, să mănânce o anumită mâncare, de exemplu pizza, sau să bea un păhărel de "tărie"; întrucât nu au trup material, se întristează şi preferă să-i observe pe oamenii din lumea materială care fac acest lucru. Multe dintre ele stau în jurul oamenilor pe care i-au cunoscut pe când erau încarnate. Este foarte interesant de remarcat faptul că fantomele rătăcitoare par a dispărea parţial la apusul Soarelui şi a reapărea dimineaţa, la răsărit. În timpul nopţii se văd neclar şi par a fi învăluite într-o luminozitate argintie, foarte blândă. Ele însele afirmă că nu pot observa această lumină argintie, dar susţin că se pot observa între ele, ca şi cum ar fi în lumea materială. Singura "hrană" la care au acces fantomele rătăcitoare este un fel de zăpadă de lumină, formată din fulgi strălucitori, care, de Paşte, pare a cădea din "cer". Aceşti fulgi de zăpadă, care au un miros de pâine proaspătă, se adună pe ramurile copacilor. (În lucrarea Forţă contra Forţă, am comparat această zăpadă cu mana.) Treptat, fulgii de zăpadă se topesc, devenind asemănători unui lichid de culoarea chilimbarului, cu miros de must. Fantomele rătăcitoare din infraeteric, care au murit în accidente de maşină, îşi închid adesea rănile cu această zăpadă foarte pufoasă. Pe corpul lor luminos rămân însă cicatrice. Atunci când se împlineşte sorocul, fantomele rătăcitoare se vaporizează, dispărând din mediul infraeteric, în timp ce tovarăşii lor se întreabă unde au putut să dispară atât de repede. Fantomele rătăcitoare dispar din planul infraeteric doar în momentul în care rezonanţa seminţei sufletului devine identică cu cea a corpului sufletului. Abia atunci intră în rândul morţilor şi se pot prezenta la judecata individuală.

Judecata

Imediat după ce este trecut prin poarta morţii de Îngerul Gabriel, omul se prezintă la judecata personală. Judecata personală se desfăşoară într-un palier situat în afara lumii astrale. Judecata este un eveniment de maximă importanţă pentru fiecare om. Analiza, chiar şi succintă, a judecăţii care are loc imediat după pragul morţii, poate conduce la înţelegerea mai amplă a ceea ce cosmosul cere omului în decursul unei existenţe terestre. Judecata are loc într-un "ţinut" fără dimensiuni şi fără caracteristici, fără cer, fără pământ, umplut numai de o lumină albă, lăptoasă. Într-o atmosferă constituită dintr-un abur lăptos, transparent, ce emite străluciri multicolore, se află aşezate, ca şi cum ar pluti, un număr de unsprezece scaune de domnie, asemănătoare scaunelor de domnie ale regilor. Toate scaunele de domnie sunt dispuse în semicerc. Ele par a fi alcătuite dintr-o substanţă, care, în lumea de aici, ar putea fi asemuită cu diamantul pur. Este ca şi cum un mare meşter ar găsi un monolit din diamant strălucitor, cu un diametru de 15 metri, din care ar ciopli un tron regal. Scaunele de domnie strălucesc continuu, la fel cum, în lumea materială, un diamant perfect şlefuit străluceşte în lumina soarelui. Ele par să fie aşezate deasupra unor platforme suspendate, care se rotesc în sens invers acelor de ceasornic. De sub toate scaunele de domnie, la nivelul solului, curge ceva asemănător unei ape, de culoare verde, subţire, ca o poleială. Pe scaunele de domnie stau aşezate personaje rupte parcă din descrierile Noului Testament. Personajele care ocupă scaunele de domnie au o înfăţişare extraordinară. Privite de la distanţă, apar ca nişte globuri strălucitoare de lumină albă. Globurile emit o lumină fascinantă, oarecum asemănătoare celei emise de un neon argintiu. Globurile strălucitoare de lumină sunt aurele unor personaje venerabile, care au înfăţişarea unor Bătrâni. Bătrânii nu sunt alţii decâ Domnii karmei sau ai Destinului. Bătrânii au feţele foarte frumoase, cu bărbi patriarhale, albe ca zăpada, la fel ca şi părul, lung şi bogat. Faţa lor emite o lumină asemănătoare celei a unui neon. De jur împrejurul lor apar şi dispar mii şi mii de curcubee. Deasupra spătarului înalt al scaunelor de domnie se află mici norişori luminoşi, din care cad mii de fulgi strălucitori. Chipul foarte blând şi, totodată, foarte tânăr al Bătrânilor contrastează cu barba şi cu părul albe ca neaua. Deşi sunt impozanţi ca statură, căci au o înălţime de peste 2 metri, iar ţinuta lor este impunătoare - robe lungi, inele pe degete şi coroniţe de "foc" aşezate pe cap, Bătrânii sunt foarte apropiaţi de oameni şi de problemele lor. În momentul în care, pătrunzând cu percepţia dincolo de strălucirea aurei, observă ochii blânzi, dar fermi - de diferite culori: aurii, căprui, albaştri, verzi - ai Bătrânilor, oamenii dobândesc convingerea nezdruncinată că totul se va desfăşura în cel mai adânc spirit al dreptăţii, că nimic nu va fi judecat greşit, că nimic nu va rămâne ascuns. Această percepţie este absolut corectă, dacă ne gândim că înaltele fiinţe îngereşti aşezate pe scaunele de domnie reprezintă Justiţia însăşi - adică sunt fiinţele prin care Dreptatea lui Dumnezeu este aplicată oamenilor. În jurul scaunelor de domnie pe care sunt aşezaţi Bătrânii este mare forfotă: permanent apar şi dispar fiinţe importante ale Ierarhiei angelice. La judecata fiecărui om participă fiinţele angelice care l-au asistat pe om de-a lungul vieţii - Îngerii Veghetori şi Îngerii Păzitori -, dar şi conducătorii planurilor Terrei aurica, Puterile, care se prezintă sub înfăţişarea unor Fetiţe. Pe treptele ce duc la scaunele de domnie stau Îngerii Ocrotitori sau Învăţătorii. La o anumită distanţă în jur, se află alte fiinţe angelice cosmice, Îngeri, Călăuze sau Mesageri, care se deplasează neîncetat, vin şi pleacă fără odihnă, cu viteze foarte mari. Cele unsprezece scaune de domnie nu sunt ocupate în totalitate decât foarte rar. Ele sunt ocupate în funcţie de nivelul evolutiv al omului care vine la Judecată. Când omul are corpul duh de culoarea portocalie nu sunt ocupate decât două scaune de domnie, când omul are culoarea corpului duh de culoare galbenă sunt ocupate trei, iar când omul are corpul duh de culoare aurie, sunt ocupate patru şi aşa mai departe.  Din această perspectivă, devine evident că numărul de scaune de domnie ocupate de Bătrâni este în relaţie cu nivelul evolutiv al omului în cauză, cu culoarea corpului duh şi cu nivelul până la care a ajuns energia vitală pe Sushumna în timpul existenţei încarnate. În concluzie, se poate spune că fiecare dintre cei unsprezece Bătrâni care stau pe scaunele de domnie este în relaţie cu un anumit nivel evolutiv uman şi cu o anumită chakra. Să spunem, de exemplu, că este prezent la judecată un om care posedă un corp duh de culoare galbenă. El se prezintă în faţa primelor trei scaune de domnie, pe care stau Bătrânii care corespund primelor trei clase evolutive. Întrebările puse de Bătrâni sunt foarte uşoare, iar omul răspunde cu mare uşurinţă. În general, întrebările Bătrânilor sunt de ordin tehnic. Omul nu este întrebat de ce a ales un drum sau altul, căci aşa ceva ţine de liberul arbitru, iar acesta nu este pus în discuţie. Ceea ce-i interesează pe Bătrâni este modul în care omul a suportat, ca suflet încarnat, conexiunile aurice cu Ashpan. De regulă, lipsiţi de timiditate sau de trac, mulţi oameni au diferite obiecţii şi nemulţumiri. Uneori, sugerează că au fost nedreptăţiţi de destin. Unii oameni sunt
foarte supăraţi şi reacţionează destul de vehement. Dar, în momentul în care un om este nemulţumit de ceva, acea apă verzuie ca o poleială ce pare să curgă de sub scaunele de domnie se luminează, iar omul respectiv se vede ca într-un film, săvârşind faptele pe care acum încearcă să le nege sau să le justifice. Adeseori, oamenilor nemulţumiţi li se demonstrează că faptele de care acum se leapădă, nu s-au datorat conexiunilor aurice cu Ashpan, ci, pur şi simplu, s-au datorat liberului arbitru. Există, de altfel, cel puţin trei înregistrări ale faptelor din timpul existenţei terestre, "filmate" prin intermediul steluţelor ce formează banda de lumină ce înconjoară capul, în care omul se vede pe sine din diferite poziţii. Pentru oamenii recalcitranţi sau nemulţumiţi de anumite decizii karmice sunt aduşi Îngerii Păzitori, cei care, de-a lungul vieţii au lucrat în folosul omului, povăţuindu-l cum era mai bine. Uneori, oamenii supuşi judecăţii, mai ales cei care nu şi-au rezolvat anumite probleme karmice şi au săvârşit greşeli care le-au afectat aura, se revoltă şi-i sfidează pe Bătrâni. De regulă, în cazul unor astfel de probleme delicate - care nu sunt chiar atât de rare precum s-ar crede -, Îngerii Păzitori se arată extrem de dezamăgiţi şi de afectaţi şi îşi asumă, ei înşişi, vina pentru tot ce s-a întâmplat. Unul din Îngerii Păzitori explica o astfel de situaţie în felul următor: "Supărarea şi împotrivirea fiului femeii nu vine de la el, ci din pricina bolilor numeroase care-i umplu sufletul şi pe care nimeni nu i le-a legat, pentru că nu s-a lăsat învăţat. Însă, cândva, se va face bine şi se va întoarce la ai săi". Şi într-adevăr, omul respectiv, care se arătase atât de supărat la judecată, este dus într-un spaţiu alb - un fel de "clinică de dezintoxicare", denumită de unii Kamaloka, iar de alţii Purgatoriu - unde se va confrunta cu propriile sale probleme şi va înţelege cum şi în ce fel se prezintă situaţia şi care este adevărul. Practic, judecata şi-o face singur fiecare om prin confruntarea faptelor proprii cu legile cosmice. Rolul acestei ceremonii este acela de a consfinţi o stare de fapt. Nu cosmosul, prin reprezentanţii săi care sunt Domnii Karmei, este cel care acordă o pedeapsă sau o recompensă, ci omul singur. Fiinţele îngereşti au doar rolul de a ajuta omul să conştientizeze anumite stări de fapt, rod al exercitării liberului arbitru. La judecată, omului i se prezintă practic o hartă - să o numim holografică - a ceea ce a fost înainte de încarnare şi ceea ce este la sfârşitul acelei încarnări. Omului i se arată ceea ce trebuia să facă pe pământ şi nu a făcut (planul ideal), i se arată harta potenţialităţilor sale şi harta realizărilor sale (planul real al vieţii). Se face diferenţa între ele, iar rezultatul este starea evolutivă după o încarnare. Apoi i se arată omului locul pe care-l merită, datorită activităţii sale ca suflet încarnat. Omul cântăreşte singur, asistat de fiinţele angelice care au sub jurisdicţia lor karma, ce beneficii sau ce prejudicii a provocat în existenţa pe care a încheiat-o.  În funcţie de acumularea de moralitate reflectată la nivelul corpului duh, omul merge pe nivelul corespunzător, potrivit unei legi fundamentale a cosmosului spiritual: ordonarea după culoarea specifică. Unii oameni merg în iad, alţii merg pe diferite niveluri ale lumii astrale, în funcţie de culoarea corpului duh.

Carcasa sufletului

La scurt timp după restructurarea corpului duh şi după plecarea sa prin Poarta 1, în lumea eterică mai rămân reminiscenţe din corpul sufletului şi din corpurile aurice exterioare (cu excepţia corpului eteric), care formează o formă vag umanoidă. Acest ansamblu energetico-informaţional formează ceea ce putem numi carcasa sufletului. Deşi nu mai este animată de spirit şi de corpul duh, carcasa sufletului se comportă în virtutea obişnuinţei dobândite în existenţa pe care a încheiat-o. Carcasa sufletului încă mai are o doză din personalitatea terestră, din memoria existenţei ce s-a încheiat şi din cunoştinţele acumulate. Ea încă posedă autonomie, în funcţie de cantitatea de energie remanentă. În virtutea inerţiei, carcasa sufletului încearcă să semene cât mai bine "stăpânului" şi să se comporte la fel ca şi acesta. Carcasa sufletului nu reprezintă nimic: este doar o cochilie goală, care continuă să se manifeste atâta timp cât îi permite forţa inerţială. Înainte de a se termina energia remanentă, carcasa sufletului se poate manifesta la şedinţele spiritiste, păcălind mediumii că sunt adevăratele personalităţi defuncte. De fapt, ele chiar asta cred, neînţelegând că existenţa s-a încheiat. Ele sunt doar epave ale personalităţii omului din timpul vieţii, fără conştiinţă şi conştienţă proprie, iar participanţii de la şedinţele spiritiste care cred că au fost vizitaţi de "spirite" se înşeală. Atunci când sunt luate la întrebări, mediumul poate totuşi remarca cum aceste "spirite" decorporate se "desumflă" încetul cu încetul, cum încep să vorbească din ce în ce mai puţin inteligibil şi cum personalitatea lor păleşte văzând cu ochii. Carcasele sufletelor rămân adesea "pătate" datorită reziduurilor karmice. Locul în care continuă să subziste o astfel de carcasă sufletească dobândeşte, treptat, culoarea, sunetul şi mirosul specific energiilor karmice remanente. Este ca şi cum păcatele omului continuă să se menţină, nevăzute, în locurile în care şi-a desfăşurat existenţa. Cu toate acestea, efectele unor astfel de cazuri nu se datorează fenomenului de bântuire, ci doar vibraţiei karmice pe care o emite carcasa sufletului. În momentul în care energiile reziduale s-au terminat, în care ultimul strop de energie s-a scurs, carcasa sufletului, din ce în ce mai confuză, se transformă într-un abur luminos, uşor strălucitor, care este aspirat, treptat, de natura lumii eterice. Uneori, trebuie să treacă mai multe săptămâni până când carcasa sufletului să se împrăştie complet, ca un fum de ţigară care se pierde încet, în rotocoale largi.

"Intoarce-te lumina"

Simultan cu ceremonia de înmormântare realizată de preot, are loc şi o ceremonie eterică. În cadrul ceremoniei eterice, spiritele naturii care au fost în legătură energetică cu defunctul aruncă petale de flori peste mormânt. Fiecare floare sau petală a unei flori este în rezonanţă cu culorile, sunetele şi mirosurile chakrelor defunctului, aşa cum arătau în ultima clipă a existenţei sale fizice. Simultan cu activitatea din lumea materială a preotului, în lumea eterică, Doamna în Negru stropeşte mormântul cu un bucheţel de flori ce miroase puternic a busuioc, în direcţia celor patru puncte cardinale. Când se încheie ceremonia înmormântării, spiritele naturii prezente se prind de mână şi cântă în limba lumii eterice: "SEREI, SEREI, SHANI", adică "Întoarce-te, Întoarce-te Lumină". În acest moment, corpul eteric, rămas alături (sau puţin deasupra) de corpul material se amplifică, făcându-se din ce în ce mai mare, până ce devine ca o sferă compactă, luminoasă, albăstrui-verzuie. Această sferă eterică se transformă treptat într-o energie asemănătoare unei spume, care începe să fiarbă şi să sfârâie, asemenea bicarbonatului pus într-un pahar cu apa. După o perioadă variabilă de timp, uneori după mult timp, acest bulgăre eteric se micşorează, sfârşind prin a se disipa în lumea eterică. În locul în care se dizolvă sfera eterică, pământul capătă aspecte pozitive sau negative, în funcţie de încărcătura sa energetico-informaţională. După topirea sferei eterice, în mormânt sau în jurul mormântului nu mai există nimic în afara trupului material. La propria sa înmormântare, omul vine centrat în corpul duh. El este un corp duh. În general, înainte de a părăsi planul material, defunctul mai zăboveşte o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, în locurile cele mai dragi de pe suprafaţa pământului. Este posibilă, în acele momente, o mică excursie de-a lungul şi de-a latul pământului, chiar şi un "tur de onoare", de-a lungul căruia defunctul poate vedea ceea ce limitările materiale şi sociale nu i-au permis în timpul existenţei încarnate. Defuncţii pot vizita persoane cunoscute, aflate în locuri depărtate, monumente sau oraşe pe care au dorit să le vadă de-a lungul vieţii. Unii doreau să vadă Veneţia şi apoi... să moară, iar pentru alţii toate drumurile duceau la... Roma. Defuncţii vizitează foarte repede şi locurile care le-au fost dragi în timpul vieţii sau locurile natale. Toate aceste călătorii durează, de regulă, până în momentul înmormântării. S-a spus de multe ori că, după moarte, "spiritul" defunctului planează deasupra cadavrului sau că îşi vede propria înmormântare de la o anumită distanţă, aflat cam la 3-4 metri deasupra celor prezenţi. Este perfect posibil să rămână la propria sa înmormântare, după cum este posibil orice pentru omul decorporat, care se trezeşte, în sfârşit, la ceea ce în timpul existenţei încarnate, în stare de veghe, doar intuise că ar fi posibil: libertatea de mişcare, o cunoaştere şi o putere fiinţială care par mari, dar care nu sunt nelimitate - atribute ale oricărui "spirit liber", nelegat de trupul material. Oamenii nu zăbovesc prea mult în apropierea cadavrului şi nici nu par interesaţi de înmormântare, dar sunt foarte afectaţi de suferinţa zgomotoasă exprimată într-un mod dramatic de cei lăsaţi în valea plângerii şi zbuciumului. Unii oameni, într-adevăr, mai ales cei legaţi de aspectele lumii materiale, zăbovesc în preajma propriului lor trup, fiind interesaţi de impresiile altora, de ce spune un prieten sau un inamic, de pregătirile ce se fac sau de alte aspecte, mai mult sau mai puţin importante. Curând însă se plictisesc de acest joc facil, descoperind că în lume sunt multe alte lucruri importante. Totuşi, în secunda încheierii ritualului înmormântării sau în momentele în care preotul, în cadrul ritualului înmormântării, îi rosteşte numele, defunctul, indiferent unde s-ar afla, revine instantaneu la locul respectiv. 
Părăsirea planului cuantic al lumii materiale se face în momentul în care omul conştientizează anumite aspecte legate de procesul morţii. Oamenii nu pătrund în lumea de dincolo în mod direct, ci trebuie să treacă printr-o zonă specială, în care are loc judecata personală. În cadrul judecăţii, se va stabili, în funcţie de faptele fiecăruia, valoarea morală exprimată în culoarea corpului duh şi, în consecinţă, locul pe care trebuie să-l ocupe în economia cosmosului spiritual.

Restructurarea corpului duh

Firele de lumină ce leagă corpul duh de suflet şi de corpul eteric sunt tăiate de Îngerii Veghetori în prezenţa Îngerului Morţii, dar la foarte mulţi oameni sunt dificil de tăiat.     Rezistenţa firelor de lumină se datorează noxelor energetice acumulate de-a lungul vieţii atât prin hrană - carne, alcool, cafea sau tutun -, cât şi prin acte comportamentale nefaste ori printr-o mentalitate defectuoasă. Materialismul şi ateismul par a fi cele mai dese flageluri de mentalitate întâlnite în zilele noastre; ele imprimă tuturor legăturilor dintre elementele componente ale omului o rezistenţă foarte mare.  Pentru a fi tăiate uşor, culoarea, mirosul şi sunetul emise de firele luminoase ce leagă corpul duh de celelalte structuri aurice trebuie să ajungă la un anumit standard energetic. Firele energetice trebuie să capete culoarea verde, sunetul Tiiiii... şi un miros de flori de câmp. Sufletul, ca element al structurii fiinţei umane, este un element muritor; el este personalitatea formată în decursul unei singure existenţe. În momentul în care sufletul conştientizează faptul că moare, este cuprins de o groază imensă. Această groază imensă deformează corpurile aurice în ultimele secunde ale vieţii, care capătă o culoare sângerie închisă şi emană un miros de cadavru intrat în descompunere. În acele momente se aud tot felul de cuvinte bizare rostite foarte repede, ca şi cum s-ar derula o casetă la un casetofon. Cuvintele bizare sunt, de fapt, tot ce a rostit omul în ultimele două încarnări; ele sunt derulate în sens invers cu viteză foarte mare, astfel încât, în câteva secunde, se derulează tot ce a spus omul, nu numai în existenţa prezentă, ci şi în penultima încarnare. Legăturile energetice - firele luminoase - dintre corpul duh şi celelalte componente aurice devin "coapte" pentru a fi rupte tocmai datorită groazei. Groaza morţii este elementul prin care aceste legături energetice capătă, la rândul lor, culoarea sângerie şi pot fi tăiate uşor de către fiinţele îngereşti care se ocupă cu decorporarea. Desprinderea corpului duh de celelalte elemente componente duce la autonomie. În primele momente ale autonomiei corpului duh se produce un fenomen extraordinar: chakrele-atribut îşi modifică aspectul, devenind strălucitoare ca nişte sori. Efectul este magic: corpul duh este inundat de lumina celor şapte sori şi devine strălucitor, ca un cristal ce reflectă lumina Soarelui. În acest moment unic, corpul duh pare a fi alcătuit dintr-o lavă multicoloră, ce pulsează neîncetat. După aceea, corpul duh dobândeşte culoarea rezultată din contopirea culorilor celor şapte chakre-atribut. Culoarea nou formată reflectă nivelul evolutiv atins de om în urma recent încheiatei încarnări. Din acest moment, corpul duh restructurat va constitui "trupul" omului în lumea de dincolo. El devine extrem de strălucitor, fiind înconjurat de o aureolă, la fel cum, în lumea materială, trupul omului este înconjurat de aura exterioară. În funcţie de nivelul evolutiv atins, dar şi de anumite elemente ce ţin de individualitatea omului, aureola corpului duh poate avea un metru sau mai mulţi metri. O perioadă variabilă de timp după obţinerea autonomiei, la nivelul corpului duh rămâne imprimată imaginea remanentă a corpului sufletului. Corpul duh dobândeşte astfel fizionomia corpului sufletului, care reflectă, într-o primă fază, fizionomia trupească a omului din momentul morţii (nu din momentul înmormântării). Imaginea fizionomiei corpului duh este idealizată, în sensul că ridurile feţei se estompează, astfel că omul se prezintă într-o stare de har. După o perioadă petrecută în lumea de dincolo, fizionomia corpului duh se modifică, în sensul că imaginea ultimei existenţe trupeşti se estompează, iar corpul duh dobândeşte o fizionomie care constituie sinteza tuturor fizionomiilor pe care le-a avut de-a lungul existenţelor anterioare. După desprinderea corpului duh şi a sufletului, trupul material devine un ansamblu format din particule materiale pe cale  de a  se  descompune. După  moarte, corpul material păstrează aceeaşi luminozitate, acelaşi miros şi acelaşi sunet de fond pe care le-a avut în momentul conştientizării karmei produse în viaţa ce tocmai s-a încheiat, în urma eliberării fiinţelor Ashpan, a întâlnirii cu Îngerul Morţii şi cu Îngerul Gabriel. După momentul morţii, unele cadavre păstrează o umbră de supărare, par încordate; aceasta nu se datorează unei supărări propriu-zise a defunctului, ci mai degrabă unei înţelegeri incomplete a fenomenelor prin care trece, dată de nivelul evolutiv scăzut.Alte trupuri apar destinse, unele chiar zâmbitoare, cu o anumită strălucire imprimată pe chip sau cu o luminozitate specifică, iar acest fapt se datorează faptului că defuncţii au fost persoane iertătoare, care au descoperit binefacerile rugăciunii şi ale iertării încă din timpul vieţii. Unii oameni descoperă rugăciunea, apropierea prin iubire de Dumnezeu, înainte de momentul morţii, uneori chiar cu câteva clipe, iar acesta este cel mai mare câştig al anilor petrecuţi în lumea materială. Uneori, o clipă de luciditate este mai importantă decât zeci de ani petrecuţi în lumea materială. Există şi cazuri în care preoţii chemaţi la căpătâiul unui muribund refuză să se ducă, dar acesta este un păcat foarte mare pentru preotul respectiv, căruia i se impută pierderea unui suflet în punctul culminant al unei existenţe. Rolul unui preot la căpătâiul unui muribund este foarte mare; este importantă spovedania şi, mai ales, iertarea acordată de oamenii faţă de care, eventual, cel care trece prin poarta morţii a greşit într-un moment sau altul al vieţii sale.

"Pana cand omul il va iubi pe om"

După câştigarea bătăliei pentru suflet, Fiii Luminii din Oastea Îngerului Mihail se dispun în trei mari cercuri concentrice în jurul sufletului defunctului. Aflat în mijlocul îngerilor-ostaşi, protejat de orice influenţă nefastă, sufletul omului sau, mai corect spus, omul, centrat în suflet, îşi continuă traseul postmortem. Sărmanul om, care tocmai a trecut prin poarta morţii, în acest moment al periplului său postmortem, conştient de cele întâmplate, are senzaţia că a fost invadat de demoni. Acesta este şi motivul pentru care mulţi muribunzi sunt atât de înspăimântaţi, povestind uneori, chiar cu câteva clipe înainte de a se stinge, cum au fost atacaţi de demoni sau de diavol. După ce fiinţele luciferice se retrag şi după ce Poarta 2 s-a închis, alături de defunct se înfăţişează Îngerul Morţii, care încearcă să-l liniştească şi să-l întărească. În ciuda reprezentării de "Schelet cu coasa" - reprezentare răspândită, se pare, prin Evul Mediu, în timpul marilor epidemii de ciumă care au zguduit vestul Europei, când pe uşile caselor în care ciuma făcea prăpăd se punea ca semn Scheletul cu coasa -, Îngerul morţii are o înfăţişare plăcută.Îngerul morţii face parte din categoria Fiilor Luminii. Foarte înalt, de doi metri şi jumătate, Îngerul morţii are un chip superb, foarte fin modelat, buzele şi nasul perfect creionate, părul negru ca pana corbului. Prezenţa sa, care degajă o boare parfumată şi liniştitoare, siguranţă şi calm, este un adevărat balsam pentru orice om care moare. Concomitent cu Îngerul morţii, se ivesc şi Îngerii Veghetori personali ai omului. Ajutaţi de alţi Îngeri medici-destrupători, Îngerii Veghetori taie toate legăturile energetice dintre suflet, corpul eteric şi trupul material. Legăturile energetice dintre corpul sufletului şi trupul material apar clarvederii ca nişte fire subţiri de lumină. În acest moment, bagajul energetico-informaţional al sufletului este, în sfârşit, absorbit de corpul duh. Absorbţia se face prin intermediul chakrelor-atribut.Abia în acest moment, experienţele vieţii trec în posesia corpului duh. Procesul absorbirii energiilor modulate informaţional din suflet în corpul duh este extrem de rapid. Din acest moment, omul nu mai poate fi invadat ori atacat de nicio fiinţă luciferică. În momentul în care apare Îngerul Morţii, are loc un ritual foarte important, care merită a fi descris în detaliu. Mai întâi, două fiinţe îngereşti aduc o mică bancă, aceeaşi la toţi oamenii, ce pare din lemn sculptat; cele patru picioare ale acesteia reproduc picioarele unui leu. Pe bancă este aşezat un ştergar dreptunghiular, de culoare roşie.Ajutat de Îngerul Morţii, omul se aşază pe bancă. Alături de el, cu o atitudine ocrotitoare, se aşează şi Îngerul Morţii. În momentul în care Îngerul Morţii şi defunctul iau loc pe bancă,  sunt învăluiţi într-un nor, format dintr-un abur colorat. Nu se vede prea bine ce se petrece înăuntrul acelui abur colorat şi nu se aude dialogul dintre cei doi, dar se aud mai multe voci şi sunete, ca şi cum cineva ar derula repede o casetă pe un casetofon. La un moment dat, omul începe să plângă şi să repete mereu: "îmi pare rău". În cele din urmă, după atâta zbucium, omul adoarme pe umărul Îngerului Morţii. Îngerul Morţii repetă invariabil, la fiecare om, o anumită frază, mai întâi pe limba spiritelor, akataka, apoi pe limba oamenilor:  "ŞEIN HLISA LHAL HLISA", adică "Până când omul îl va iubi pe om". Aici, cuvântul Hlisa desemnează omul în sensul de lut sau pământ; evident, cuvântul Hlisa se referă la omul întrupat. În tot acest răstimp, Îngerul Morţii îl consolează pe om ca pe un frate mai mic, indiferent cine a fost şi ce a făcut în scurta sa existenţă trupească. Apoi, Îngerul Morţii aşează capul omului pe umărul său, mângâindu-l tandru pe frunte şi pe păr. Omul rămâne câteva momente într-o stare de semiconştienţă; uneori pare să doarmă, alteori pare să aibă scurte perioade de trezire sau poate numai de reverie. Îngerul Morţii, ţinând capul omului pe umărul său, rosteşte din nou, de mai multe ori, "ŞEIN HLISA LHAL HLISA": "Până când omul îl va iubi pe om". Imediat după aceea, are loc evenimentul cel mai important prin care trece omul imediat după actul morţii. De undeva de sus, coboară o LUMINĂ superbă, argintie, care inundă locul unde stă omul. Îngerul Morţii dispare, iar omul este învăluit în LUMINĂ. Această LUMINĂ are cea mai pură şi clară culoare argintie. Sunetul emis de LUMINĂ este asemănător cu clipocitul unui izvor ce susură duios, iar mirosul este asemănător cu celui al paştelui, format din pâine proaspătă şi din cel mai parfumat vin (asemănător vinului de tămâioasă). Aceasta este LUMINA IUBIRII. Nimeni nu ştie ce se întâmplă înăuntru acestei LUMINI, care luminează până departe în lumea eterică, jur-împrejurul locului în care se află omul, dar înăuntru se aud şoapte, rugăminţi de iertare şi plânsul omului. În răstimpul în care LUMINA rămâne acolo, mediul lumii eterice, pământul, cerul, copacii par să cânte la unison, într-un mod pe care un om raţional, care are drept instrument de lucru doar corpul mental şi reprezentările sale, nu-l poate concepe - tot astfel cum nu poate concepe strălucirea şi fascinaţia exercitate de LUMINĂ. În aceste momente, omul vorbeşte direct cu Dumnezeu. Când LUMINA IUBIRII dispare la fel de blând precum a apărut, prima fiinţă care apare înaintea omului este Îngerul Gabriel,  care  zâmbeşte  larg,  prietenos  şi, în acelaşi timp, liniştitor. Îngerul Gabriel aduce o cutiuţă hexagonală, ce pare din lemn sculptat, în interiorul căreia se află o alifie cu miros de busuioc şi smirnă. Folosind alifia, cu degetul mijlociu, Îngerul Gabriel îl unge pe om pe frunte şi deasupra buzei superioare. Apoi, Îngerul Gabriel unge locurile în care se află chakrele. Apoi, se deschide iarăşi Poarta 1, prin care pătrund rudele şi prietenii celui ce păşeşte "dincolo". Aşteptat de rude şi prieteni, defunctul, purtat de mână, pătrunde împreună cu Îngerul Gabriel prin Poartă, care se închide instantaneu în urma lor. Evenimente importante continuă să se producă în jurul trupului fizic şi după ce defunctul, în corp duh, pătrunde prin Poartă, împreună cu Îngerul Gabriel. Sufletul - de fapt, corpul sufletului - rămâne în lumea eterică ca un înveliş luminos. După plecarea omului prin Poartă, corpul sufletului, care păstrează vag forma trupului material, pluteşte încă deasupra trupului material. El formează ceea ce vom numi carcasa sufletului. După plecarea omului prin Poartă, carcasa sufletului începe treptat să se dizolve. Dar, înainte de a se dizolva, în zona încă păzită de fiinţele îngereşti din Oastea Îngerului Mihail, apare iarăşi Doamna în Negru. Ea este însoţită de numeroase Fetiţe. În cadrul unui mic ceremonial, o parte din Fetiţe presară flori deasupra corpului sufletului, în timp ce restul Fetiţelor cântă încetişor un cântec simplu, melodios şi melancolic. De jur împrejur, o mare mulţime de pitici - spirite ale naturii -, poate aceiaşi care au fost prezenţi la naşterea omului, aşteaptă în tăcere, cu pălăriuţele în mâini, într-un comportament teribil de "uman". Sau, poate, cine ştie, oamenii sunt cei care au copiat inconştient un comportament ancestral al acestor fiinţe foarte sensibile şi foarte vechi, prezente încă de la formarea Terrei aurica, care sunt spiritele naturii.  Când totul se termină, toate fiinţele care participaseră la ceremonial se retrag în linişte, fiecare la treaba sa, potrivit funcţiei pe care o îndeplineşte în mare simfonie a universului.

In fata eternitatii

La scurt timp după momentul morţii biologice are loc un alt eveniment de maximă importanţă: omul, ca suflet, rămâne singur. Acesta este momentul suprem al cunoaşterii adevărului: omul nu mai are niciun fel de influenţă aurică, nicio conexiune interumană sau extraumană, iar peceţile de pe ochi, gură, nas şi urechi - peceţi care se pun la naştere pentru ca omul să nu poată vedea sau auzi în lumile spirituale - sunt rupte. Omul este cu adevărat singur: este el însuşi - sufletul, personalitatea terestră. În acel moment, omul se înţelege în sfârşit pe sine; înţelege de ce s-a încarnat şi înţelege care este adevărul cu privire la persoana sa. Înţelege, de asemenea, faptul că s-a încarnat pentru o perioadă limitată de timp în lumea materială şi înţelege, dacă a fost materialist convins, că dincolo , de lumea pe care o considera unică, mai există altele. De-a lungul vieţii, oamenii au intrat sub influenţa fiinţelor rebele Lorehh sau Dree. Astfel, nivelul lor energetic a scăzut considerabil, iar structura lor aurică a fost acoperită cu noxe. După moarte, toate aceste fiinţe îşi cer răsplata, iar răsplata nu poate fi decât corpul sufletului - stratul auric care a fost influenţat cel mai mult şi care, în consecinţă, vibrează energetic cu fiinţele respective. Răsplata acestor fiinţe este corpul sufletului, care în mod natural, după moartea omului, se separă de trup. Prin rezonanţa aurică formată în timpul vieţii, corpul sufletului respectivului om aparţine, oarecum de drept, fiinţei luciferice cu care s-a realizat contactul. Entitatea respectivă doreşte să preia corpul sufletului omului ca pe un sclav şi să-l ducă în lumea ei.Acestei practici i se opune însă Îngerul Mihail, care, în fruntea Oştirii sale cereşti, încearcă să împiedice, prin lupta, fiinţele luciferice să fure corpul sufletului oamenilor. După cum s-a menţionat, rezonanţa energetică dintre steluţa sufletului şi corpul sufletului declanşează un sunet, care reverberează ca un ecou de-a lungul şi de-a latul lumii eterice Acest ecou determină deschiderea instantanee a Porţilor ce separă lumea eterică de celelalte planuri cuantice: Poarta 1, prin care vin fiinţele angelice din Ierarhia Fiilor Luminii şi Poarta 2, prin care pătrund fiinţele luciferice, Fiii întunericului, Dree. Dacă omul este încărcat auric pozitiv, se deschide mai intâi Poarta 1 şi apar Fiii Luminii, dar dacă omul are multe noxe negative se deschide Poarta 2, caz în care apar primele fiinţe luciferice. Depinde cu ce categorie de fiinţe îngereşti este omul în rezonanţă energetică. La moartea oricărui om se deschid ambele Porţi; este însă esenţial ce Poartă se deschide prima: Poarta 1 sau Poarta 2. Întotdeauna, una din Porţi se deschide cu câteva fracţiuni de secundă înaintea celeilalte. Pentru om, diferenţa de câteva fracţiuni de secundă este insignifiantă, dar pentru fiinţele angelice este extrem de importantă. Dacă Poarta 1 se deschide cu câteva fracţiuni de secundă înaintea Porţii 2, omul este salvat. Totul este în funcţie de bagajul auric cu care omul trece dincolo. În cazul în care omul este încărcat auric pozitiv şi este în consonanţă cu Fiii Luminii, Poarta 1 se deschide prima. Undeva, în stânga omului, la o distanţă de 15-20 de metri, în lumea eterică apare o deschidere uriaşă. Această deschidere se prezintă ca o pânză formată din fumuri multicolore şi parfumate. Prin Poarta 1 apar mii şi mii - uneori zeci de mii - de Fii ai Luminii, care se mişcă cu o rapiditate incredibilă. Aceste fiinţe par a fi constituite - la fel ca toate fiinţele care apar în lumea eterică - din lumină. Fiii Luminii au trupuri de lumină impresionante, din care emană mii de străluciri. Privite de aproape, dincolo de strălucirea feerică a trupului de lumină, aceste fiinţe emană forţă. Ele formează ceea ce în lumea eterică se numeşte Oastea Îngerului Mihail. Îngerii care formează Oastea Îngerului Mihail sunt impozanţi; au ochii verzi sau albaştri, nasul drept, faţa formată din lumină albă, marmoreană, buzele roşii ca mărgeanul, conturate delicat. Unii poartă părul doar până la umeri. Alţii poartă părul foarte lung, aproape de şolduri. Veşmintele lor par a fi formate din aburi multicolori. Toate aceste fiinţe au platoşe şi coifuri asemănătoare cu cele purtate de soldaţii romani din antichitate. Ca arme, poartă în mâini săbii de lumină. Ostaşii Îngerului Mihail vin în şiruri concentrice de 7, 14, 21 de membri. Primul dintr-un şir poartă în mână un stindard, pe care se află desenate înscrisuri formate dintr-o lumină orbitoare. Picturile de pe pereţii bisericilor ortodoxe reflectă cum nu se poate mai exact ţinuta hieratică a acestor fiinţe care apar în lumea eterică, cu excepţia aripilor. Imaginea Sfântului Gheorghe în lupta sa cu balaurul, ilustrată în frescele bisericilor, este edificatoare cu privire la modul în care se prezintă aceste fiinţe în lumea eterică. Puţin mai târziu, cu un decalaj de câteva fracţiuni de secundă după timpul nostru, se deschide şi Poarta 2, prin care pătrund formaţiuni asemănătoare ca dispunere, formate din Dree, fiinţe luciferice războinice. Fiinţele luciferice Dree revendică sufletul celui care tocmai îşi părăsise trupul. Ele aduc felurite argumente, afirmând că sufletul omului respectiv le aparţine. De exemplu, omul, în decursul existenţei sale, s-a lăsat condus de acele porniri şi vicii ce reprezintă caracteristici ale fiinţelor luciferice. Totuşi, datorită faptului că Poarta 1 s-a deschis prima înseamnă că omul nu este pierdut; pe ansamblu, omul în cauză posedă şi un bagaj de fapte bune.Ostaşii din Oastea Îngerului Mihail fac cercuri concentrice în jurul sufletului (este vorba despre corpul sufletului, ce conţine fiinţa omului), respingând orice pretenţie a fiinţelor luciferice. Atunci începe o bătălie în sensul real al cuvântului, pe care, orice om, dacă-o vede, n-o poate uita în veci. Fiinţele luciferice Dree atacă poziţiile Fiilor Luminii. Aflat la mijloc, omul priveşte neputincios şi înspăimântat la ceea ce se desfăşoară în jurul său. Taberele beligerante au cam aceleaşi tipuri de arme şi aceleaşi tactici. Lupta se dă, faţă în faţă. Uneori, numărul fiinţelor angelice care se luptă între ele depăşeşte câteva zeci de mii. Deseori apare în luptă însuşi Îngerul Mihail. Îngerul   Mihail   este   cea   mai   puternică   şi  cea  mai impozantă fiinţă îngerească care poate fi văzută în "ceruri". Capacităţile sale fiinţiale, de Înger al Puterii, sunt cu mult mai mult decât îşi poate imagina un om. Imaginile prezentate în filme sau în jocurile electronice - imagini care sunt preluate din "inconştientul" colectiv al umanităţii şi prelucrate potrivit standardelor tehnicii actuale, omul nefiind capabil de a crea ceva ce nu există în cosmosul spiritual - sunt palide copii ale evenimentelor dramatice, care se desfăşoară în timpul unei asemenea înfruntări. Lupta care se dă între cele două armate este înspăimântătoare pentru orice privitor. Scurt-circuitele şi flamele luminoase, ce se formează instantaneu atunci când se întâlnesc două săbii strălucitoare, au puterea a nenumărate fulgere în lumea materială. Se aud zgomote şi trosnituri, pe care urechea omenească cu greu le poate suporta şi care nu există în lumea materială. Zgomotul unui mari căderi de apă, precum cascada Niagara, nu este decât o mică şoaptă în comparaţie cu zgomotele ce se aud în răstimpul unei asemenea încleştări de forţe cosmice.     Uneori, se întâmplă ca doi îngeri-ostaşi, unul dintr-o tabără, altul din cealaltă, să se încleşteze, lovindu-se reciproc fără cruţare, până ce cad de sus, de la nivelul unde se bat, în solul eteric, făcând cratere imense. Pământul lumii eterice scrâşneşte cumplit, dar cei doi îngeri apar printr-o altă parte, zeci de metri mai încolo, continuându-şi lupta. Îngerii aflaţi în luptă reacţionează aproape instantaneu şi, uneori, par să se multiplice în multe poziţii, ca într-un clişeu cinematografic derulat cu încetinitorul. Îngerul Mihail se poate multiplica, putând fi observat simultan în multe locuri. Există răniţi - în mod efectiv - de ambele tabere. Unele trupuri strălucitoare de îngeri sunt pur şi simplu spulberate datorită loviturilor primite. În momentul în care un astfel de trup de lumină este spulberat, pare a se împrăştia într-o explozie de lumină formată din mii şi mii de fragmente; instantaneu, spiritul său, sfera strălucitoare plasată la nivelul pieptului, dar într-o altă poziţie decât la oameni, părăseşte fulgerător lumea eterică, într-o dimensiune necunoscută. Este mai mult decât uimitor faptul că, doar la câteva secunde distanţă după timpul oamenilor, aceleaşi fiinţe angelice reapar în trupuri noi pe câmpul de luptă al încleştării cosmice şi continuă imperturbabile bătălia. Privitorul resimte atât durerea morală a unei astfel de încleştări, cât şi durerea corporală - este, desigur, vorba despre corpul de lumină al fiinţelor angelice. În fond, corpul de lumină în care se manifestă fiinţele angelice în lumea eterică este echivalent corpului fizic al oamenilor din lumea materială. O astfel de bătălie, ce se dă pentru fiecare suflet de om care moare, este de un dramatism fără seamăn. La fel de dramatică este însă jerfa Fiilor Luminii, care apără astfel sufletul omului, chiar şi al celui mai păcătos. Aceste lupte se dau secundă de secundă în lumea eterică - de fiecare dată când moare un om. Toţi oamenii trec prin aşa ceva. O fiinţă angelică luptă pentru om până la ultima suflare - pentru a folosi o formulare tipic pământească -, întrucât raţiunea sa supremă de a fi este respectarea poruncilor lui Dumnezeu şi apărarea oamenilor. Puritatea, bunătatea, iubirea şi respectarea poruncilor lui Dumnezeu sunt calităţile de bază ale Fiilor Luminii, despre care oamenii nu-şi pot face nici cea mai mică idee, fiind prea implicaţi în ansamblul de concepţii specifice lumii terestre. FORŢĂ CONTRA FORŢĂ, lupta eternă între două principii cosmice, lupta eternă între fraţi - unii luminoşi, alţii întunecaţi -, reprezintă de timpuri şi perioade, de eoni şi cicluri cosmice, fundamentul cosmosului spiritual. Dacă se întâmplă ca sufletul să fie furat de către fiinţele luciferice, atunci experienţele vieţii omului - stocate în acel moment la nivelul sufletului - s-ar pierde. Se poate considera că omul a trăit degeaba. De fapt, ceea ce interesează cel mai mult fiinţele luciferice este atât corpul sufletului unui om - uneori se mulţumesc şi cu porţiuni din corpul sufletului -, cât, mai ales, inima fiinţei   sufleteşti,  sfera situată în interiorul  corpului sufletului. În inima fiinţei sufleteşti se află stocate toate energiile modulate informaţional, rezultate în urma experienţelor vieţii. Inima fiinţei sufleteşti este amintirea a toate. Furând sufletul omului - corpul sufletului, porţiuni din el sau chiar inima fiinţei sufleteşti -, fiinţele rebele luciferice Dree pot folosi experienţa de viaţă a unui om în scopuri proprii. Întrucât, singure, nu au posibilitatea de a trăi în trup material şi, prin urmare, de a acumula experienţă de viaţă, fiinţele luciferice au o nevoie vitală de suflete omeneşti. Omul - căruia i-a fost furat sufletul, chiar înainte ca suma experienţelor acumulate în timpul existenţei întrupate să fie aspirată în corpul duh - se vede nevoit să constate că a trăit degeaba şi că tot ce a realizat în timpul vieţii terestre nu-i mai aparţine. În acest caz, omul se prezintă la fel ca la începutul existenţei încarnate, cînd era doar un spirit înveşmântat într-un corp duh, care nu-şi formase încă sufletul. Sufletul este doar dublura corpului duh, nu omul însuşi. Sufletul este ca un palton pe care omul îl îmbracă când se incarnează şi pe care-l dezbracă în momentul în care moare. Dar, înainte de a-l părăsi definitiv, omul goleşte buzunarele paltonului de tot avutul său existenţial cucerit într-o viaţă. Dacă-i este furat sufletul, nu suferă numai omul, ci suferă întregul cosmos, întrucât este lipsit de experienţele ce i se cuvin, provenite de la unul dintre membrii săi. Furtul sufletului are efecte devastatoare, nu numai asupra omului, ci şi asupra tuturor celor care au contribuit la programarea existenţei sale terestre, în primul rând asupra Îngerilor Veghetori, asupra Îngerilor Păzitori, asupra spiritelor naturii şi asupra tuturor celor apropiaţi. Omul este deseori trist în existenţa sa trupească, dar nici cea mai mare tristeţe omenească nu se poate compara cu cea pe care o resimte un Fiu al Cerului, un Înger Veghetor, în cazul în care protejatului său îi este furat sufletul. Un om trist până în străfunduri sau o întreagă umanitate formată din miliarde de indivizi trişti, nu înseamnă nimic faţă de tristeţea unui Fiu al Luminii pus într-o astfel de situaţie. Evident, după moarte, omul este la fel de trist. Vina o poartă omul însuşi care, prin liberul său arbitru, s-a comportat în existenţa trupească în aşa fel încât, prin faptele sale, a vibrat în consonanţă cu fiinţele luciferice. Îngerii Veghetori sau Îngerii Păzitori, Îngerul Gabriel sau însuşi Iisus Hristos au încercat să ajute omul pentru a merge pe calea cea dreaptă. Din păcate, omul nu s-a lăsat învăţat. Acum, în acest ceas de adâncă noapte a existenţei, omul suferă rezultatul erorilor sale. Vibrând în timpul existenţei încarnate pe aceeaşi lungime de undă cu fiinţele luciferice, este firesc ca, posedând un asemenea "bagaj" energetico-informaţional sufletesc şi auric, în momentul morţii să se deschidă prima Poarta 2, prin care pătrund fiinţele luciferice. Astfel, înainte de a se deschide Poarta 1 - deşi pentru percepţia omenească cele două porţi se deschid aproape simultan -, sufletul omului este furat fulgerător de către entităţile luciferice. Ce se întâmplă cu oamenii al căror suflet este furat ? Dacă ne-am imagina un om jupuit de viu, cu franjuri de piele rămase pe carnea însângerată, cu craniul scalpat, brăzdat de firişoare de sânge, urlând şi ţipând, cu lacrimi în ochi, cu o durere atroce ce-l cuprinde ca o fierbinţeală din toate părţile, cu caracteristicile fizionomice ale chipului distruse într-un mod oribil, desfigurat până-n profunzimile fiinţei sale ... atunci, această imagine este palidă în comparaţie cu ceea ce simte cel căruia îi este furat sufletul, la sfârşitul vieţii, de către fiinţele luciferice Dree. Legăturile dintre corpul duh şi suflet sunt sfâşiate într-un mod barbar, bucăţi din corpul sufletului atârnă peste învelişul corpului duh, iar fiinţa omenească ajunge o ruină vrednică de plâns...  Omul căruia îi este furat sufletul ajunge, fără nici un fel de judecată post-mortem, în iad. Lângă omul în cauză apar instantaneu nişte fiinţe înfiorătoare, care se preling întunecate pe ziduri, îl înşfacă de mâini şi de picioare şi-l târăsc în adâncurile iadului. Aceste fiinţe - Gardienii iadului - par bidimensionale, în sensul că nu au volum; chipurile lor sunt hidoase şi respingătoare, iar ochii au o strălucire roşie-întunecată. Sufletele nu sunt furate datorită incapacităţii Fiilor Luminii de a înfrunta fiinţele luciferice în luptă, ci datorită bagajului energetico-informaţional, sufletesc şi auric al oamenilor, care a determinat deschiderea Porţii 2 înaintea Porţii 1. Porţile sunt, practic, asemănătoare unor dispozitive cu senzori. Ele se deschid automat când vibraţia interioară a unui individ este identică cu propria lor vibraţie. Dar, acest fapt nu-i nimic faţă de ceea ce se întâmplă cu cei care încheie pacte de magie neagră cu forţa răului - cu Hallshithan -, care este ţinută în afara Terei aurica de Îngerii cei mari şi de Puterea lui Dumnezeu - şi pe care doar degradarea şi tâmpenia omenească o pot aduce înăuntrul graniţelor acesteia prin ritualurile vrăjitoreşti. S-a spus cândva dinspre profeţi, că adevăratul rău şi adevăratul bine nu se manifestă cu adevărat în lumea oamenilor. Răul adevărat şi binele adevărat nu stau la masă cu oamenii în lumea materială. Există totuşi undeva, un loc, în care atât răul adevărat, cât şi binele adevărat se manifestă ca atare. Iar acest loc este lumea eterică. În starea noastră comună, căldicică, de oameni încarnaţi, binele adevărat, pur şi strălucitor, ne-ar orbi pe vecie, iar răul ne-ar zdrobi definitiv. Binele adevărat trebuie cucerit pas cu pas, strălucirea sa fiind încă prea mare pentru ochii noştri. Treptat, în cuptoarele devenirii fiinţei umane, cuptoare programate special pentru nevoile şi capacităţile de moment, oamenii vor cuceri puterea - puterea şi tăria, cum se spune în lumea eterică - de a vedea binele adevărat. Cât despre răul absolut, omul este ferit să îl cunoască prin intervenţia directă a Puterii lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos şi a Duhului Sfânt. Răul absolut provine de la cei doi Îngeri puri - care sunt unul: Hallsithan - care s-au opus lui Dumnezeu, la începuturi, iar Terra aurica este protejată printr-o cupolă energetică de eventuala lor intruziune. Având liberul arbitru, doar omul poate sparge bariera protectoare a Terrei aurica, prin invocarea forţelor infernale în cadrul ceremonialelor de magie neagră. Prin invocaţiile făcute de om, pătrund în Terra aurica forte inimaginabile, a căror unică dorinţă este distrugerea nu numai a omului, ci şi a lumii întregi: a tot ce are formă. Nimeni nu are suficientă imaginaţie pentru a înţelege ce sacrificii se fac pentru eliminarea daunelor provocate de cei care se dedică acestor practici. Nimeni nu are suficientă imaginaţie pentru a înţelege ce forţe şi ce energii cosmice sunt puse în joc pentru a fi eliminate din Terra aurica aceste forţe cumplite.

"Eu prin tine si tu prin mine"

 Panorama fenomenelor complexe ce au loc la nivelul aurei celui care moare este destul de greu de surprins în numai câteva cuvinte. Procesul morţii este un proces complex, ce poate fi urmărit din mai multe perspective distincte. Cel care trece prin poarta morţii are propriile sale trăiri, dar paralel cu derularea trăirilor personale, variabile în funcţie de fiecare individ, paralel cu procesele aurice ce se desfăşoară cu o viteză extraordinară, în vecinătatea omului, în lumea eterică, au loc o mulţime de evenimente la care iau parte fiinţele angelice diriguitoare ale cosmosului. Ele ajută omul în trecerea sa spre lumea de dincolo, iar în acest scop, la fel ca şi preoţii din lumea materială, îndeplinesc o mulţime de acte rituale. Toate evenimentele ce vor fi descrise în cele ce urmează se produc extrem de rapid. Ele premerg şi urmează momentului morţii biologice. Astfel, în momentul opririi inimii aurice, care se produce aproape concomitent cu oprirea inimii fizice, la nivelul lumii eterice îşi face apariţia Doamna în Negru, urmată de cele trei Ursitoare. Aceste fiinţe importante din lumea eterică au fost prezente şi la naşterea omului în lumea materială. Doamna în Negru poate fi considerată drept contrapartea Doamnei în Alb, care apare la naştere sau poate fi aceeaşi fiinţă cu altă înfăţişare. Actele ceremoniale, precum şi "recuzita" folosită cu acest prilej sunt în legătură directă cu nivelul evolutiv al omului care moare. Repetăm, întregul ceremonial se petrece în lumea eterică, alături de trupul defunctului, indiferent de evenimentele ce se produc în lumea materială.  Doamna în Negru ţine în mână o Carte formată dintr-o energie luminoasă, iar cele trei Ursitoare ţin ceva ce seamăna cu semnele de carte, dar formate din linii de lumină, ce au aceeaşi culoare ca şi Cartea. Uimitor, culoarea Cărţii este identică cu culoarea sămânţei sufletului omului care moare. Cele trei semne de carte (bucăţi lunguieţe de lumină) au aceleaşi culori şi aceleaşi luminozităţi ca petele karmice ale corpului sufletului. La un moment dat, Doamna în Negru opreşte inima aurică, iar în acel moment, muribundul vede rude sau prieteni defuncţi care îi vin în întâmpinare. Omul simte atunci o toropeală sfâşietoare, ca un leşin dulce: uneori adoarme, alteori se trezeşte pentru scurte perioade de timp. La câteva minute după oprirea de către Doamna în Negru a inimii aurice, începe desprinderea omului de fiinţele de care a fost legat în timpul vieţii. De-a lungul vieţii, omul a fost legat energetic - cel mai adesea prin cordoane de lumină - de fiinţe omeneşti încarnate, de animale, de vegetaţie, dar şi de fiinţele spirituale: fiinţe angelice din Ierarhia Fiilor Luminii (Îngeri Veghetori, Îngeri Ocrotitori etc) sau din Ierarhia Fiilor întunericului (Dree), de spirite bune ale naturii (Zaurdarii) sau de spirite rebele ale naturii (Lorehh). La moarte, toate legăturile energetice se rup. De asemenea, particulele energetice ale Ashpan-Lorehh sau Ashpan-Dree se desprind de aura omului. Primele care se desprind de om sunt spiritele bune ale naturii (Zaurdarii), care l-au sprijinit pe om de-a lungul vieţii. În momentul întreruperii legăturilor energetice cu spiritele bune ale naturii, omul resimte în interiorul său o dorinţă imensă de a se contopi cu natura, căreia îi înţelege, în sfârşit, însemnătatea şi splendoarea. Unii oameni au dorinţa imensă de a revedea un răsărit de soare, alţii au dorinţa imensă de a revedea munţii, marea, un copac înflorit sau un câmp plin de flori. În ceea ce s-ar putea denumi "salutul elementelor", fiecare dintre spiritele bune ale naturii apare alături de defunct, se ridică deasupra sa, cam la 2-3 metri, şi îşi mişcă mâinile ca un dirijor care dirijează o mare orchestră. Spiritele bune ale naturii par să-l salute în felul lor pe om, în timp ce elementele naturii - apa, pământul, aerul sau focul - se manifestă în modul lor caracteristic. În acele momente, se poate remarca chiar şi de oamenii care stau la căpătâiul defunctului că, de jur împrejur, copacii foşnesc într-un fel diferit, vântul bate altcumva, norii se risipesc şi răsare soarele. Alteori, are loc fenomenul invers: soarele se ascunde în nori şi începe să plouă, marea poate fi mai agitată sau mai blândă, copacii din jur foşnesc ameninţător, iar acest fapt poate fi pus în legătură cu senzaţiile pe care le încearcă omul, ca suflet. Aceste fenomene pot fi - cel puţin din punct de vedere meteorologic - imposibile ori ilogice, dar aproape fiecare om care a fost prezent la căpătâiul unui defunct îşi poate da seama de faptul că au loc fenomene destul de bizare. De altfel, există în popor multe confirmări ale acestor fenomene, mai ales în mediile rurale, unde legătura cu natura este foarte strânsă. Când plouă, sătenii spun că plânge defunctul, iar în momentul în care răsare soarele dintre nori, sătenii spun că a murit în pace şi că "a fost primit de Dumnezeu, sărmanul, că a fost om bun". După desprinderea spiritele bune ale naturii are loc desprinderea spiritelor rebele ale naturii: Ashpan-Lorehh. Este interesant de remarcat faptul că, la moarte, în faţa omului, nu se prezintă toate spiritele naturii rebele Ashpan-Lorehh, ci doar reprezentanţii acestora - care sunt şefi ai unor grupări, în funcţie de elementul pe care-l întrupează. În acele secunde, reprezentanţii Ashpan-Lorehh dobândesc, pentru scurt timp, un trup de formă umanoidă, cu o anumită înfăţişare. Acesta este singurul moment în care un Ashpan poate dobândi - chiar şi pentru câteva secunde - un trup de formă umanoidă. În restul timpului, în mod firesc, devenind Ashpan, aceste fiinţe îşi pierd trupul de formă umanoidă, disipându-se în tot universul. Astfel, când apar reprezentanţii grupărilor Ashpan-Lorehh (în lumea eterică se foloseşte termenul de naţiuni), este ca şi cum ar fi prezente mii şi mii de alte fiinţe. În fiinţa de lumină a reprezentantului grupării de fiinţe Lorehh Ashpan se aud mii şi mii de voci, care se foiesc neliniştite şi nerăbdătoare, iar impresia unui asemenea eveniment este copleşitoare. În momentul în care, pentru prima oară în viaţă (foarte devreme, în copilărie), se produce conexiunea aurică cu Ashpan-Lorehh, reprezentanţii acestora se prezintă în faţa omului şi îşi aşează mâna stângă pe piept şi mâna dreaptă în dreptul unei chakre. În acel moment, chakrele, care anterior arătau ca nişte bulbi de ceapă, se deschid şi încep să funcţioneze. La moartea omului se produce fenomenul invers celui produs în momentul primei conexiuni: Ashpan Lorehh - mai precis, reprezentanţii acelor grupări - apar în faţa omului şi îşi aşază mâna stângă pe piept şi mâna dreaptă în dreptul unei chakre, rostind în limba akhatakha: HE RE MI, adică "Eu prin tine şi tu prin mine". În momentul în care-şi ridică mâna de pe chakră, se produce o flamă multicoloră, care reflectă culorile petalelor chakrei. Apoi rostesc SENE SENE TORII, adică "Închide-te, închide-te, Poartă", moment în care "ascultătoare", chakra se închide, devenind ca un bulb de ceapă. Apoi repetă operaţiunea cu toate celelalte chakre. După ce se încheie defilarea spiritelor naturii Ashpan-Lorehh, prin faţa defunctului se perindă fiinţele luciferice Ashpan-Dree. Procesul desprinderii fiinţelor Ashpan-Dree este analog celui din cazul fiinţelor Ashpan-Lorehh. Este un adevărat spectacol de lumină şi culoare, fiecare dintre aceste fiinţe provocând fulgere între aura lor şi cea a defunctului, urmate de sunete sau de melodii şi de parfumuri. Şi fiinţele Ashpan Dree rostesc aceeaşi frază : HE RE MI, adică "Eu prin tine şi tu prin mine". După ce fiinţele Ashpan se desprind, omul rămâne gol-goluţ. Evident, aura omului a fost "îmbogăţită", de-a lungul vieţii, de "darurile" imprimate de fiinţele Ashpan. Mult mai grav este însă faptul că aura omului a fost "îmbogăţită" şi de "darurile" imprimate de fiinţele luciferice, Dree. Aura omului care, de-a lungul întregii vieţi, a interacţionat cu fiinţele luciferice, păstrează influenţele primite, care devin zestrea sa personală.La scurt timp după "defilarea" fiinţelor Ashpan, are loc desprinderea defunctului de lumea animalelor şi a vegetalelor, care se produce instantaneu, fără nici o pregătire prealabilă. În acele momente, animalele din apropierea defunctului se pot manifesta neprevăzut şi haotic; mai ales câinii - în special, cei apropiaţi defunctului -, se pot manifesta straniu, uneori înfricoşător. Omul se desparte de ei în plan auric, iar legăturile energetice se rup. Este interesant de remarcat faptul că, în momentul desprinderii de elementele animale, pot să apară în faţa defunctului animale din planul astral - de exemplu, câini morţi anterior, pe care, de multe ori, acesta îi vede şi îi strigă pe nume. Urmează apoi desprinderea de oameni, de toţi cei dragi, care sunt sau nu în apropiere, de toţi cei cu care defunctul a fost în relaţii strânse în timpul vieţii. Toate corzile luminoase aurice se rup. Conexiunile aurice interumane, de la nivelul chakrelor sau de la nivelul corpurilor aurice, se frâng brusc, iar omul simte intens o senzaţie de rupere. Datorită ruperii aurice de cei dragi, omul resimte o durere sufletească acută, sfâşietoare, acesta fiind cel mai delicat moment al marii treceri. În conformitate cu timpul lumii materiale, toate aceste evenimente se desfăşoară câteva secunde după moartea fizică.

Alchimia aurica a mortii

Din punct de vedere al alchimiei aurice, procesul morţii urmează acelaşi scenariu al încarnării omului, dar parcurs în sens invers.  La naştere, sufletul - sămânţa sufletului care este situată la nivelul laringelui - are o anumită culoare, o anumită "melodie", adică un anumit "zgomot de fond" şi un anumit
miros. Imediat după prima respiraţie a fătului, se naşte corpul sufletului, ce învăluie omul ca o pelerină care se subţiază spre partea inferioară. Viaţa unui om, mai precis experienţele vieţii sunt cele care conferă corpului sufletului o anumită culoare. În funcţie de comportamentul omului, corpul sufletului se deschide sau se închide la culoare. De asemenea, îşi modifică sunetul şi mirosul. Din punct de vedere al alchimiei aurice, moartea survine în momentul în care vibraţia energetică - culoarea, sunetul şi mirosul - a steluţei sufletului, situată la nivelul laringelui, devine identică cu cea a corpului sufletului. În mod firesc, cele două elemente ce ţin de ansamblul denumit suflet nu au acelaşi nivel energetic - nu au aceeaşi culoare, acelaşi sunet şi acelaşi miros. Steluţa sufletului are un anumit nivel energetic, o anumită lungime de undă şi frecvenţă, în timp ce corpul sufletului are alta. În momentul în care, în urma comportamentului omului, cele două elemente dobândesc aceeaşi culoare, acelaşi sunet şi acelaşi miros, survine moartea. În cele ce urmează va fi vorba doar despre moartea naturală, iar nu despre cea provocată de accidente. Cel mai adesea, în cazul accidentelor, moartea survine fără să existe o identitate de culoare, sunet şi miros între steluţa sufletului şi corpul sufletului. Cu cinci-şase zile înaintea morţii naturale apare pecetea morţii, care nu apare întotdeauna în cazul accidentelor. După cum se poate remarca, moartea nu este programată într-un mod inevitabil. Moartea survine doar în momentul în care sămânţa sufletului dobândeşte aceeaşi culoare, sunet şi miros cu corpul sufletului. Doar modul de comportament al omului şi liberul său arbitru determină, în final, rezonanţa energetică a celor două elemente. Conştientizarea erorilor şi iertarea (inclusiv autoiertarea) determină, în cele din urmă, identitatea energetică între steluţa sufletului şi corpul sufletului. Doar astfel survine moartea naturală. Există mulţi bătrâni, grav bolnavi, supuşi la suferinţe grele, care "refuză" să moară. Datorită unor erori pe care nu doresc sau nu pot să le conştientizeze, mulţi oameni nu-şi pot găsi odihna, iar acest fapt de nedorit pare să se întâmple destul de des. Abia în momentul în care omul reuşeşte să conştientizeze anumite fapte greşite pe care le-a provocat în timpul vieţii, poate părăsi suferinţa ce-l împiedică să treacă într-o lume mai bună şi mai înţeleaptă. Faptul că un om încă se mai chinuie pe un pat de spital, la o vârstă înaintată, este semnul cel mai clar că există ceva care-l împiedică să facă marea trecere. Iar acest ceva nu este atât de misterios precum s-ar crede, ci este doar incapacitatea de a ierta din iubire sau de a se ierta pe sine pentru anumite fapte şi stări ale trecutului şi de a se ruga lui Dumnezeu sau lui Iisus Hristos pentru a fi iertat. În ultimele momente ale existenţei încarnate, câteva clipe înaintea actului final, la toţi oamenii, corpul haric al plaselor mesianice se activează brusc şi începe să vibreze; la început foarte încet, ca un susur de izvor, apoi mai puternic şi mai amplu, ca o apă curgătoare ce vine năvalnic spre stăvilare. Datorită faptului că încep să-şi conştientizeze karma, mulţi oameni încep să plângă; sunt plini de groază şi au remuşcări. Cel mai pregant sentiment este cel de ruşine. De fapt, oamenii încep să-şi conştientizeze erorile cu câteva ore înaintea actului final. În ultimele ore ale existenţei încarnate, conştientizând karma, oamenii încă pot cere iertare sau pot trimite vorbe de împăciuire celor faţă de care au greşit. Este foarte important ca înaintea actului morţii, oamenii să se spovedească sau să fie asistaţi de un preot. În acele ultime momente ale vieţii terestre, oamenii îşi pot diminua petele karmice existente la nivelul corpului sufletului. Înaintea actului morţii, fiecare om trebuie neapărat să se roage. Moartea, ca fenomen biologic, durează doar câteva fracţiuni de secundă. În cele câteva momente ce premerg şi urmează separării fiinţei aurice a omului de trup, în lumea eterică se desfăşoară multe evenimente importante. Această perioadă pare foarte lungă pentru cel care trece prin ea, datorită faptului că elementele aurice, care au coabitat împreună o viaţă întreagă, se desprind unele de altele. Principalele elemente aurice au tendinţa naturală de a rămâne unite şi de a funcţiona la fel ca şi până atunci, dar, indiferent de tendinţa lor, procesul este ineluctabil.În secunda morţii, inima aurică, care cu aproximativ cinci-şapte zile înainte de momentul morţii devine din ce în ce mai închisă la culoare, încetează să mai pulseze. Evident, tot atunci se opreşte şi inima fizică. Concomitent, corpul sufletului şi steaua sufletului dobândesc aceeaşi culoare, acelaşi sunet şi acelaşi miros. Sunetul ce se aude în acele momente este un Tiii... prelung, ce reverberează ca un ecou.    În momentul în care survine moartea biologică, toate corpurile aurice exterioare se sting. Primul care îşi încetează activitatea este, desigur, corpul material. După câteva fracţiuni de secundă, urmează şi corpul eteric, iar chakrele se închid, devenind ca nişte bulbi de ceapă. În acelaşi timp, energia de viaţă se retrage din nadisuri. Corpul emoţional, corpul astral, corpul mental intelectiv, corpul mental superior, corpul spiritual, corpul conştiinţei şi corpul conştienţei încetează să mai funcţioneze. Ele se sting şi sunt absorbite prin intermediul chakrelor în corpul sufletului. În acest moment "astral" are loc un eveniment de excepţională importanţă: se produce stingerea corpului mental; omul pierde toate capacităţile intelectuale pe care le avea în timpul vieţii. În lumea de dincolo, omul nu are nevoie de corpul mental -, cunoaşterea şi înţelegerea fiind asimilate instantaneu, intuitiv, pe alte căi. Astfel, omul redevine copil, iar aura sa devine argintie (să ne amintim acel îndemn rostit acum 2000 de ani de către Iisus Hristos: dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi putea pătrunde în Împărăţia Cerurilor). Acest eveniment important se reflectă şi în dinamica aurei, care îşi trăieşte ultimele momente. În câteva fracţiuni de secundă, corpul conştiinţei şi corpul conştienţei se unesc cu corpul haric al plaselor mesianice. În această stare, corpul sufletului se situează, din punctul de vedere al alchimiei aurice, la nivelul unui corp duh alb - ca şi cum omul ar fi centrat în ajna chakra. În acest moment, creştinii pronunţă numele lui Iisus Hristos. Imediat după momentul morţii, corpul sufletului devine depozitarul tuturor experienţelor vieţii. Conştiinţa omului se centrează, de asemenea, la nivelul corpului sufletului. Omul devine astfel un corp suflet. Din feericul angrenaj de culori, lumini, sunete şi mirosuri care era structura aurică a fiinţei umane în timpul existenţei materiale, nu mai rămâne decât fantoma albicioasă a corpului sufletului; la nivelul acestei structuri, ca particularităţi fizionomice pe care le-a avut trupul material, se mai observă doar ochii - care păstrează aceeaşi expresie şi intensitate a privirii din timpul vieţii. După cum se poate remarca până în acest punct, n-am amintit nimic despre corpul duh, ci doar despre suflet - mai precis, despre corpul sufletului. În primele momente ce urmează morţii, sufletul devine posesorul tuturor energiilor modulate informaţional, aspirate din straturile aurice exterioare. Sufletul, pentru o scurtă perioadă, devine independent şi autonom. Tot ce este omul este transferat sufletului. Iar dacă cineva ar întreba sufletul cine este, dacă îi este frică de moarte sau dacă este muritor, acesta ar răspunde că este aceeaşi personalitate din timpul existenţei întrupate, că simte o groază nespusă în faţa morţii şi că este muritor. Ceea ce constituie adevărul curat.Sufletul, ca element nepermanent este, într-adevăr, muritor, îşi simte sfârşitul foarte aproape, iar senzaţiile pe care le resimte omul - mai corect, conştiinţa omeneasca în aceste momente la nivelul corpului sufletului - nu sunt de invidiat, ci dimpotrivă. Sufletul este acel element al Fiinţei umane care, ştiindu-se muritor şi limitat în spaţiu şi timp, transmite conştiinţei caracteristicile sale fundamentale. Câteva momente după actul morţii, omul este centrat chiar în acest element şi percepe acut senzaţiile şi angoasele sale, pe deplin întemeiate. În prima fază a morţii - în primele fracţiuni de secundă ce preced morţii şi în primele fracţiuni de secundă ce urmează morţii ca fenomen biologic - are loc un fenomen dureros, în care omul se disociază brusc. Fenomenul apare ca o scindare, omul privind cele ce se desfăşoară în jurul lui din două corpuri diferite. Pe de-o parte, încă mai percepe realitatea materială prin ochii fizici (chiar dacă ochii fizici sunt închişi), iar pe de altă parte priveşte prin intermediul corpului sufletului, de care începe să-şi amintească "ca prin vis". Primele secunde după momentul morţii, omul încă rămâne centrat în corpul fizic: el vede, aude, percepe tot ce se petrece în jur, dar nu mai poate reacţiona la nici un fel de stimuli. Absorbţia tuturor energiilor modulate informaţional la nivelul corpului sufletului provoacă celui care moare senzaţia că este aspirat cu viteză foarte mare. Mulţi oameni au senzaţia că sunt aspiraţi cu mare viteză printr-un tunel îngust sau printr-un canal. Alţii au impresia că zboară printr-o peşteră cu mai multe ieşiri, plină cu stalactite şi stalagmite uriaşe. Unii oameni părăsesc trupul material prin piept, alţii prin deschizătura energetică situată între picioare, alţii par a ieşi prin chakre. Există oameni care, pur şi simplu, se ridică din trup, ca o "fantomă". Mulţi oameni văd lumea de dincolo, rude sau prieteni, cu ceva timp înainte de momentul efectiv al morţii. Acest proces declanşează, ca un resort, retropanoramarea vieţii - flashul cognitiv instantaneu, prin care omul îşi revede existenţa terestră, derulându-se ca un fulger. Acest flash cognitiv este oarecum independent de om şi nu este creat special pentru ca acesta să înţeleagă ceva - acest fapt se va produce mai târziu, la momentul potrivit -, ci este doar un simptom provocat de stingerea corpurilor aurice exterioare şi de resorbirea informaţiei remanente la nivelul corpului sufletului. Uneori, şi în decursul existenţei încarnate, în cazul unor accidente sau pierderi ale cunoştinţei, omul poate retrăi într-o fracţiune de secundă experienţele avute până în acel moment. Acest fapt se datorează aceluiaşi fenomen auric; de această dată, fiind vorba despre o întrerupere temporară, totul reintră în normal. Acest resort intim pare că se declanşează automat în toate cazurile în care atât trupul, cât şi corpurile aurice sunt puse în pericol. În acel moment, toate experienţele vieţii stocate la nivelul corpurilor aurice exterioare sunt "transferate" instantaneu, prin chakre, din suflet în corpul duh. Retropanoramarea vieţii - reamintirea tuturor evenimentelor vieţii -, printr-un flash cognitiv de mare intensitate şi dramatism, este cântecul de lebădă al unei fiinţe umane încarnată în lumea materială.