Iadul
Epoca sclaviei spirituale a oamenilor a durat de la mijlocul ciclului al treilea, de la apogeul celor trei mari Regate şi până la crucificarea lui Iisus Hristos, care s-a petrecut în ciclul al patrulea. O dată cu începutul epocii sclavagiste, marea majoritate a oamenilor căldicei au devenit sclavi - atât sclavi materiali, cât, mai ales, sclavi spirituali ai zeilor luciferici. Toţi oamenii căldicei, care au fost botezaţi prin ritualuri, au continuat să rămână sclavi şi după moartea trupească, datorită legăturii energetice cu zeii luciferici, legături întărite prin peceţile ce li se puneau pe corpul sufletesc. După moarte, oamenii deveniţi sclavi - care deja formau marea masă a populaţiei - nu puteau merge în lumea eterică, acolo unde nu mai putea ajunge nimeni. Doar o mică parte dintre oameni ajungeau în Regatul morţilor vii. Oamenii ajungeau în Regatul morţilor vii, doar în cazul în care treceau prin evenimente similare cu Abel: erau nedreptăţiţi ori erau ucişi (deveneau victime). În schimb, datorită existenţei peceţii sclaviei pusă la nivelul corpului sufletului, restul oamenilor cădicei ajungeau după moarte în iad. Datorită naturii faptei sale, în momentul morţii sale trupeşti, Cain a făcut joncţiunea dintre planul cuantic al lumii materiale şi planul cuantic al fiinţelor luciferice. Astfel, a creat un culoar spaţio-temporal - o gaură de vierme numită iad, de forma unei pâlnii - între planul cuantic material şi planul cuantic al fiinţelor luciferice. De fapt, Cain a deschis doar primul şi cel mai adânc nivel al iadului - iadul cel mare. Urmaşii săi au deschis alte nivele ale iadului, în funcţie de natura faptelor rele pe care le-au comis, dar şi de natura fiinţelor luciferice, cărora le-au devenit sclavi. În total, în epoca sclaviei spirituale - de-a lungul celui de-al treilea şi a celui de-al patrulea ciclu cosmic, până la crucificarea lui Iisus Hristos - au fost create 76 de găuri de vierme spaţio-temporale, care pot fi considerate a fi niveluri sau regate ale iadului - sau, pe scurt, iaduri. Între cele 76 de găuri spaţio-temporale nu existau căi de comunicare; fiecare dintre ele era independent. Mai mult decât atât, cele 76 de nivele - regate ale iadului sau iaduri mai mici - se războiau neîncetat între ele, pentru cucerirea a cât mai multor suflete. Pe pământ se războiau preoţii şi războinicii, iar dincolo de planul fizic se războiau zeii luciferici şi Primordialii întunericului. O gaură de vierme - un regat al iadului - are o poartă foarte strâmtă, care se continuă printr-un tunel foarte îngust, prin care poate pătrunde o singură persoană. După ce omul pătrunde înăuntru, peisajul se deschide progresiv, ca o pâlnie. Dincolo de tunel, iadul se prezintă ca o lume infinită, plană, fără cer - ca o lume inversată. Cerul este ca un hău aflat deasupra capetelor oamenilor care îşi duc existenţa acolo. Fiecare regat al iadului are un conducător. Totuşi, conducătorul unui regat al iadului nu este o fiinţă luciferică din categoria Dree - un zeu fals -, ci o fiinţă omenească, un Primordial al întunericului (din primele două generaţii). De fapt, se poate vorbi despre o conducere bicefală: omul primordial este dublat de o fiinţă îngerească luciferică sau de un spirit rebel al naturii. Din staf-ul conducătorului iadului fac parte numeroşi oameni din sămânţa cea rea, dar şi numeroase fiinţe luciferice Dree sau spirite rebele ale naturii, Lorehh. Oamenii din staf-ul conducătorului iadului pot fi denumiţi amăgitori, datorită faptului că, atunci când 98
se întrupează în lumea materială, se manifestă ca sămânţă rea. Ei sunt cei care dau tonul nedreptăţilor din lumea materială. Restul populaţiei, căldiceii. doar îi imită; căldiceii intră în categoria amăgiţilor. Astăzi, în lumea materială, la o sută de oameni căldicei (amăgiţi) există doar unul sau doi amăgitori "de profesie". Iadul - ca aspect ortoexistenţial - nu trebuie confundat cu planul cuantic al fiinţelor luciferice. Planul cuantic al fiinţelor luciferice, Dree, are cinci subniveluri, fiind altceva decât iadul; el este format dintr-o altă energie. Iadul, sau, mai corect spus, iadurile sunt acele găuri de vierme care doar fac legătura dintre planul material şi planurile cuantice ale fiinţelor luciferice. Se poate spune că între lumea materială şi planul cuantic al fiinţelor luciferice s-au format mai multe culoare sau tuneluri - găuri de vierme. Fiecare culoar a devenit o lume în sine, un iad. Fiecare gaură de vierme numită iad este formată din trei zone principale. Prima zonă este cea rezidenţială, în mijlocul căreia se află palatul conducătorului regatului respectiv şi al ajutoarelor sale - oameni, Dree sau Lorehh. În a doua zonă locuiesc acei oameni care au aderat, în timpul vieţii, la sămânţa cea rea, devenind, ei înşişi, sămânţa cea rea - asupritorii de profesie, o parte din preoţii templelor zeilor falşi, unii războinicii, unii regi etc. În palate fastuoase şi într-un peisaj mirific, reprezentanţii de frunte ai acestora se bucurau de o existenţă postmortem îmbelşugată. În a treia zonă a iadului trăiau sclavii de rînd - oamenii care au fost cândva căldicei. Ei îşi duceau existenţa postmortem în condiţii mizere, într-un fel de mocirlă, învăluită în pâcle groase, printre trunchiuri de copaci retezaţi, vegetaţie stearpă etc. Peste tot persistau mirosuri grele, culori întunecate. Oamenii din această ultimă categorie au devenit sclavi în timpul existenţei terestre, în urma aplicării peceţii luciferice. Unii au aderat la zeii luciferici doar prin intermediul vocii, alţii din inimă (din convingere). Totuşi, există o diferenţă esenţială între oamenii care aderau din inimă şi oamenii care aderau doar în mod formal, prin intermediul vocii. Prima categorie ajungea în zonele plăcute ale iadului, în zona a doua. În schimb, a treia categorie ajungea în zona a treia a iadului ("talpa iadului"). Din nefericire, chiar şi cei care au devenit sclavi prin intermediul vocii - care au minţit pentru a supravieţui, care au aderat de frică, pentru a-şi creşte copiii, pentru a trăi în condiţii relativ decente etc - ajungeau, după moarte tot în iad, datorită existenţei peceţii luciferice aplicată la nivelul corpului sufletului. Sclavia a fost un principiu diabolic, prin intermediul căruia oamenii cumsecade - căldiceii - au ajuns în iaduri. Totuşi, pentru a desluşi tainele procesului prin care oamenii cumsecade (căldiceii) au ajuns în iad, trebuie reiterat pe scurt procesul auric al morţii. După cum s-a menţionat, la moarte, toate structurile aurice exterioare - corpul astral, corpul mental etc - sunt resorbite în suflet, mai precis în corpul sufletului. La scurt timp după aceea, energiile modulate energetico-informaţional din corpul sufletului sunt aspirate în corpul duh, care îşi continuă, în mod autonom, existenţa post-mortem. O perioadă variabilă de timp după acest proces, la nivelul corpului duh rămâne imprimată o imagine remanentă a corpului sufletului - de fapt, a fizionomiei omului din momentul morţii (nu din momentul înmormântării). De exemplu, dacă un om a murit cu hainele sfâşiate şi cu o rană pe frunte, atunci, după moarte, păstrează această imagine, indiferent cu ce veşminte a fost înmormântat sau indiferent de înfrumuseţările cosmetice care au fost aplicate cadavrului. După cum se poate remarca, este vorba doar despre o imagine, formată dintr-o energie karmică specifică, ce se imprimă în corpul duh, nu despre corpul sufletului propriu-zis, care dispare la scurt timp după moarte. În condiţii normale, această imagine se şterge după o perioadă petrecută de corpul duh în lumea de dincolo. Treptat, în lumea de dincolo, imaginea fizionomică a ultimei existenţe trupeşti se estompează, iar corpul duh dobândeşte o imagine care constituie sinteza tuturor fizionomiilor pe care omul le-a avut de-a lungul existenţelor sale. 99
După momentul morţii, când procesul transferului de energii modulate informaţional în corpul duh nu este încheiat, omul se află într-o situaţie foarte delicată. Omul încă nu este un corp duh, iar conţinutul informaţional se află la nivelul corpului sufletului. Chiar în acele momente delicate, are loc furtul sufletului - al corpului sufletului. Datorită rezonanţei dintre pecetea luciferică aplicată la nivelul corpului sufletului omului şi structura aurică a fiinţelor luciferice, se deschide instantaneu Poarta 2. Fiinţele luciferice pătrund foarte rapid prin Poarta 2 şi fură fie porţiuni din corpul sufletului, fie corpul sufletului integral. De fapt, ceea ce interesează cel mai mult fiinţele luciferice este o anumită parte a corpului sufletului, şi anume inima fiinţei sufleteşti. Inima fiinţei sufleteşti este amintirea a toate, locul în care sunt stocate experienţele omului în lumea materială. Fiindu-i furat sufletul (corpul sufletului) chiar în acele momente, împreună cu inima fiinţei sufleteşti (care este amintirea a toate), omul devine un fel de zombi. Fireşte, corpul sufletului nu este omul însuşi, ci este ca un palton, dar în acel palton se află portmoneul ce conţine tot avutul existenţial acumulat de-a lungul vieţii. Portmoneul omului este chiar inima fiinţei sufleteşti. Imediat după furtul inimii fiinţei sufleteşti, omul rămâne un corp duh acoperit cu o energie remanentă care păstrează imaginea holografică a corpului sufletului - imaginea omului din momentul morţii. În acele momente, omul nu are încă nici puterile corpului duh, nu are nici suflet, nici corp material. Dacă-i este furat sufletul chiar în acele momente, omul este făcut şah-mat şi, în consecinţă, pătrunde automat în iad. Pur şi simplu, este aspirat cu viteză în iad, fără posibilitatea de a se mai opune. Chiar în secunda pătrunderii în iad, omul păleşte; acea imagine de suflet devine ca o umbră palidă, datorită faptului că i-a fost furată inima fiinţei sufleteşti care conţine amintirea a toate. Fără amintirea a toate, omul devine zombi: îşi pierde memoria, îşi pierde identitatea, uită absolut tot ce ştia înainte, uită de existenţa sa întrupată; uită că, la origine este un corp duh, uită de faptul că există Dumnezeu, uită că trebuia să devină Preot al Dumnezeului Celui Viu. Omul devine o umbră. În antichitate era o maximă, pe care astăzi mulţi exegeţi o interpretează ca pe o banală figură de stil: decât o umbră în iad, mai bine cerşetor pe pământ. Din păcate, această maximă reflecta, ad literam, cum nu se poate mai clar, ce se întâmpla cu oamenii cărora le era furat sufletul - mai precis, inima fiinţei sufletului. Ceea ce păţesc oamenii obişnuiţi (căldiceii) în adâncurile iadului, ca locuitori ai zonei inferioare - zona a treia - depăşeşte orice imaginaţie. Deveniţi umbre fără identitate, oamenii au senzaţia că s-au născut în momentul în care au pătruns în iad. Oricum, nici nu-şi amintesc că a existat ceva înainte de a pătrunde acolo. Se văd, dintr-o dată, întrun ţinut dezolant, în mlaştini, în nămol sau în ţinuturi aride, brăzdate de fulgere sau biciuite de ploi foarte violente. Jur împrejur, există doar cioturi de copaci, pământ crăpat, iarbă arsă. Uneori resimt un frig năpraznic, alteori resimt o umezeală pătrunzătoare, care le dă o senzaţie de îngheţ interior. Deasupra se întinde un cer negru, ca un hău imens, care ucide şi ultima fărâmă de speranţă. De fapt, în iad nu există nici un fel de speranţă, pentru că nu există Dumnezeu. În iad există doar opusul caracteristicilor lui Dumnezeu. Dumnezeu este viaţa. Trupul în care se înfăţăşează oamenii care ajung în iad este de plâns; au aceleaşi haine în care au murit. Deşi este vorba doar despre imaginea corpului sufletului, care reflectă aspectul vestimentar şi fizionomia cu care au murit, pentru oamenii din iad este vorba despre o realitate: ei au trup echivalent trupului material, în care simt durerea mai acut decât o fiinţă din lumea materială. Ei au imprimat pe trup, ca imagine reziduală, aceleaşi răni ce le-au cauzat moartea. Unii oameni sunt răniţi de sabie sau de alte obiecte ascuţite, alţii au ţăruşi înfipţi în diferite locuri ale trupului. Rănile nu se mai închid, iar din ele curge nu sânge, ci un fel de puroi. Imediat ce au pătruns prin gura ca o pâlnie a iadului - Poarta iadului - , oamenii 100
sclavi sunt legaţi cu lanţuri grele la mâini şi la picioare de nişte fiinţe înspăimântătoare: Gardienii iadului. Gardienii iadului sunt fiinţe luciferice din cele mai decăzute, cu aspecte fizionomice adesea înfiorătoare. Lagaţi cu lanţuri, în grupuri compacte, oamenii sclavi sunt puşi la muncă silnică. Concomitent, sunt biciuiţi şi înjuraţi, sunt umiliţi şi adesea călcaţi în picioare (la propriu), de către Gardienii iadului. Nu există dimineaţă, amiază sau seară, astfel că munca este permanantă: nu se opreşte nici un moment. Cu oamenii din iad nu se poate discuta, întrucât nu înţeleg nimic: sunt total abrutizaţi, inerţi în durerea lor fără sfârşit. Sunt umbre vrednice de plâns. Biciuiţi neîncetat, cu lanţuri grele la mâini şi la picioare, oamenii construiesc cetăţi, poduri sau alte construcţii, pe care apoi le dărâmă. Au permanant o foame şi o sete mistuitoare: nu există apă sau hrană. Singura apă pe care o beau este cea de pe cioturile copacilor, singura hrană este cea aruncată cu dispreţ de Gardienii iadului, dar aceea este total insuficientă. Fireşte, oamenii n-au nevoie de hrană ori de apă; au doar senzaţii ce generează o suferinţă imensă. În iad, foamea şi setea sunt scrise întotdeauna cu majuscule. Gardienii iadului plimbă adesea hrană şi apă prin faţa oamenilor care pătrund acolo, doar în batjocură. În batjocură şi în scop "educativ". În iad, oamenii sunt "educaţi" să facă rău aproapelui lor. Principiul iadului este următorul: să faci rău aproapelui, pentru ca tu să trăieşti bine. Oamenii care respectă principiul iadului sunt imediat ridicaţi în "rang" : li se pune în mână un bici şi sunt puşi supraveghetori peste semeni de-ai lor. În schimbul acestei activităţi li se fac promisiuni: vor avea apă şi băutură pe săturate. Uneori, li se arată, pentru un răstimp foarte scurt, zona a doua a iadului, în care se găsesc de toate, din belşug, cu promisiunea că vor ajunge acolo, doar dacă vor coopera. Apoi sunt trimişi iarăşi între semenii lor, pentru a le fi gardieni. Privit de sus, iadul este o zonă sumbră, foarte întinsă, în care locuiesc miliarde şi miliarde de suflete omeneşti. De peste tot se aude un sunet format din tângurile neîntrerupte ale miliardelor de suflete torturate. În iad lipseşte speranţa, lipseşte lumina, lipseşte viaţa, rănile nu se închid, totul emană un miros pestilenţial. În iad lipseşte Sursa vieţii, luminii şi speranţei - Dumnezeu.
Epoca sclaviei spirituale a oamenilor a durat de la mijlocul ciclului al treilea, de la apogeul celor trei mari Regate şi până la crucificarea lui Iisus Hristos, care s-a petrecut în ciclul al patrulea. O dată cu începutul epocii sclavagiste, marea majoritate a oamenilor căldicei au devenit sclavi - atât sclavi materiali, cât, mai ales, sclavi spirituali ai zeilor luciferici. Toţi oamenii căldicei, care au fost botezaţi prin ritualuri, au continuat să rămână sclavi şi după moartea trupească, datorită legăturii energetice cu zeii luciferici, legături întărite prin peceţile ce li se puneau pe corpul sufletesc. După moarte, oamenii deveniţi sclavi - care deja formau marea masă a populaţiei - nu puteau merge în lumea eterică, acolo unde nu mai putea ajunge nimeni. Doar o mică parte dintre oameni ajungeau în Regatul morţilor vii. Oamenii ajungeau în Regatul morţilor vii, doar în cazul în care treceau prin evenimente similare cu Abel: erau nedreptăţiţi ori erau ucişi (deveneau victime). În schimb, datorită existenţei peceţii sclaviei pusă la nivelul corpului sufletului, restul oamenilor cădicei ajungeau după moarte în iad. Datorită naturii faptei sale, în momentul morţii sale trupeşti, Cain a făcut joncţiunea dintre planul cuantic al lumii materiale şi planul cuantic al fiinţelor luciferice. Astfel, a creat un culoar spaţio-temporal - o gaură de vierme numită iad, de forma unei pâlnii - între planul cuantic material şi planul cuantic al fiinţelor luciferice. De fapt, Cain a deschis doar primul şi cel mai adânc nivel al iadului - iadul cel mare. Urmaşii săi au deschis alte nivele ale iadului, în funcţie de natura faptelor rele pe care le-au comis, dar şi de natura fiinţelor luciferice, cărora le-au devenit sclavi. În total, în epoca sclaviei spirituale - de-a lungul celui de-al treilea şi a celui de-al patrulea ciclu cosmic, până la crucificarea lui Iisus Hristos - au fost create 76 de găuri de vierme spaţio-temporale, care pot fi considerate a fi niveluri sau regate ale iadului - sau, pe scurt, iaduri. Între cele 76 de găuri spaţio-temporale nu existau căi de comunicare; fiecare dintre ele era independent. Mai mult decât atât, cele 76 de nivele - regate ale iadului sau iaduri mai mici - se războiau neîncetat între ele, pentru cucerirea a cât mai multor suflete. Pe pământ se războiau preoţii şi războinicii, iar dincolo de planul fizic se războiau zeii luciferici şi Primordialii întunericului. O gaură de vierme - un regat al iadului - are o poartă foarte strâmtă, care se continuă printr-un tunel foarte îngust, prin care poate pătrunde o singură persoană. După ce omul pătrunde înăuntru, peisajul se deschide progresiv, ca o pâlnie. Dincolo de tunel, iadul se prezintă ca o lume infinită, plană, fără cer - ca o lume inversată. Cerul este ca un hău aflat deasupra capetelor oamenilor care îşi duc existenţa acolo. Fiecare regat al iadului are un conducător. Totuşi, conducătorul unui regat al iadului nu este o fiinţă luciferică din categoria Dree - un zeu fals -, ci o fiinţă omenească, un Primordial al întunericului (din primele două generaţii). De fapt, se poate vorbi despre o conducere bicefală: omul primordial este dublat de o fiinţă îngerească luciferică sau de un spirit rebel al naturii. Din staf-ul conducătorului iadului fac parte numeroşi oameni din sămânţa cea rea, dar şi numeroase fiinţe luciferice Dree sau spirite rebele ale naturii, Lorehh. Oamenii din staf-ul conducătorului iadului pot fi denumiţi amăgitori, datorită faptului că, atunci când 98
se întrupează în lumea materială, se manifestă ca sămânţă rea. Ei sunt cei care dau tonul nedreptăţilor din lumea materială. Restul populaţiei, căldiceii. doar îi imită; căldiceii intră în categoria amăgiţilor. Astăzi, în lumea materială, la o sută de oameni căldicei (amăgiţi) există doar unul sau doi amăgitori "de profesie". Iadul - ca aspect ortoexistenţial - nu trebuie confundat cu planul cuantic al fiinţelor luciferice. Planul cuantic al fiinţelor luciferice, Dree, are cinci subniveluri, fiind altceva decât iadul; el este format dintr-o altă energie. Iadul, sau, mai corect spus, iadurile sunt acele găuri de vierme care doar fac legătura dintre planul material şi planurile cuantice ale fiinţelor luciferice. Se poate spune că între lumea materială şi planul cuantic al fiinţelor luciferice s-au format mai multe culoare sau tuneluri - găuri de vierme. Fiecare culoar a devenit o lume în sine, un iad. Fiecare gaură de vierme numită iad este formată din trei zone principale. Prima zonă este cea rezidenţială, în mijlocul căreia se află palatul conducătorului regatului respectiv şi al ajutoarelor sale - oameni, Dree sau Lorehh. În a doua zonă locuiesc acei oameni care au aderat, în timpul vieţii, la sămânţa cea rea, devenind, ei înşişi, sămânţa cea rea - asupritorii de profesie, o parte din preoţii templelor zeilor falşi, unii războinicii, unii regi etc. În palate fastuoase şi într-un peisaj mirific, reprezentanţii de frunte ai acestora se bucurau de o existenţă postmortem îmbelşugată. În a treia zonă a iadului trăiau sclavii de rînd - oamenii care au fost cândva căldicei. Ei îşi duceau existenţa postmortem în condiţii mizere, într-un fel de mocirlă, învăluită în pâcle groase, printre trunchiuri de copaci retezaţi, vegetaţie stearpă etc. Peste tot persistau mirosuri grele, culori întunecate. Oamenii din această ultimă categorie au devenit sclavi în timpul existenţei terestre, în urma aplicării peceţii luciferice. Unii au aderat la zeii luciferici doar prin intermediul vocii, alţii din inimă (din convingere). Totuşi, există o diferenţă esenţială între oamenii care aderau din inimă şi oamenii care aderau doar în mod formal, prin intermediul vocii. Prima categorie ajungea în zonele plăcute ale iadului, în zona a doua. În schimb, a treia categorie ajungea în zona a treia a iadului ("talpa iadului"). Din nefericire, chiar şi cei care au devenit sclavi prin intermediul vocii - care au minţit pentru a supravieţui, care au aderat de frică, pentru a-şi creşte copiii, pentru a trăi în condiţii relativ decente etc - ajungeau, după moarte tot în iad, datorită existenţei peceţii luciferice aplicată la nivelul corpului sufletului. Sclavia a fost un principiu diabolic, prin intermediul căruia oamenii cumsecade - căldiceii - au ajuns în iaduri. Totuşi, pentru a desluşi tainele procesului prin care oamenii cumsecade (căldiceii) au ajuns în iad, trebuie reiterat pe scurt procesul auric al morţii. După cum s-a menţionat, la moarte, toate structurile aurice exterioare - corpul astral, corpul mental etc - sunt resorbite în suflet, mai precis în corpul sufletului. La scurt timp după aceea, energiile modulate energetico-informaţional din corpul sufletului sunt aspirate în corpul duh, care îşi continuă, în mod autonom, existenţa post-mortem. O perioadă variabilă de timp după acest proces, la nivelul corpului duh rămâne imprimată o imagine remanentă a corpului sufletului - de fapt, a fizionomiei omului din momentul morţii (nu din momentul înmormântării). De exemplu, dacă un om a murit cu hainele sfâşiate şi cu o rană pe frunte, atunci, după moarte, păstrează această imagine, indiferent cu ce veşminte a fost înmormântat sau indiferent de înfrumuseţările cosmetice care au fost aplicate cadavrului. După cum se poate remarca, este vorba doar despre o imagine, formată dintr-o energie karmică specifică, ce se imprimă în corpul duh, nu despre corpul sufletului propriu-zis, care dispare la scurt timp după moarte. În condiţii normale, această imagine se şterge după o perioadă petrecută de corpul duh în lumea de dincolo. Treptat, în lumea de dincolo, imaginea fizionomică a ultimei existenţe trupeşti se estompează, iar corpul duh dobândeşte o imagine care constituie sinteza tuturor fizionomiilor pe care omul le-a avut de-a lungul existenţelor sale. 99
După momentul morţii, când procesul transferului de energii modulate informaţional în corpul duh nu este încheiat, omul se află într-o situaţie foarte delicată. Omul încă nu este un corp duh, iar conţinutul informaţional se află la nivelul corpului sufletului. Chiar în acele momente delicate, are loc furtul sufletului - al corpului sufletului. Datorită rezonanţei dintre pecetea luciferică aplicată la nivelul corpului sufletului omului şi structura aurică a fiinţelor luciferice, se deschide instantaneu Poarta 2. Fiinţele luciferice pătrund foarte rapid prin Poarta 2 şi fură fie porţiuni din corpul sufletului, fie corpul sufletului integral. De fapt, ceea ce interesează cel mai mult fiinţele luciferice este o anumită parte a corpului sufletului, şi anume inima fiinţei sufleteşti. Inima fiinţei sufleteşti este amintirea a toate, locul în care sunt stocate experienţele omului în lumea materială. Fiindu-i furat sufletul (corpul sufletului) chiar în acele momente, împreună cu inima fiinţei sufleteşti (care este amintirea a toate), omul devine un fel de zombi. Fireşte, corpul sufletului nu este omul însuşi, ci este ca un palton, dar în acel palton se află portmoneul ce conţine tot avutul existenţial acumulat de-a lungul vieţii. Portmoneul omului este chiar inima fiinţei sufleteşti. Imediat după furtul inimii fiinţei sufleteşti, omul rămâne un corp duh acoperit cu o energie remanentă care păstrează imaginea holografică a corpului sufletului - imaginea omului din momentul morţii. În acele momente, omul nu are încă nici puterile corpului duh, nu are nici suflet, nici corp material. Dacă-i este furat sufletul chiar în acele momente, omul este făcut şah-mat şi, în consecinţă, pătrunde automat în iad. Pur şi simplu, este aspirat cu viteză în iad, fără posibilitatea de a se mai opune. Chiar în secunda pătrunderii în iad, omul păleşte; acea imagine de suflet devine ca o umbră palidă, datorită faptului că i-a fost furată inima fiinţei sufleteşti care conţine amintirea a toate. Fără amintirea a toate, omul devine zombi: îşi pierde memoria, îşi pierde identitatea, uită absolut tot ce ştia înainte, uită de existenţa sa întrupată; uită că, la origine este un corp duh, uită de faptul că există Dumnezeu, uită că trebuia să devină Preot al Dumnezeului Celui Viu. Omul devine o umbră. În antichitate era o maximă, pe care astăzi mulţi exegeţi o interpretează ca pe o banală figură de stil: decât o umbră în iad, mai bine cerşetor pe pământ. Din păcate, această maximă reflecta, ad literam, cum nu se poate mai clar, ce se întâmpla cu oamenii cărora le era furat sufletul - mai precis, inima fiinţei sufletului. Ceea ce păţesc oamenii obişnuiţi (căldiceii) în adâncurile iadului, ca locuitori ai zonei inferioare - zona a treia - depăşeşte orice imaginaţie. Deveniţi umbre fără identitate, oamenii au senzaţia că s-au născut în momentul în care au pătruns în iad. Oricum, nici nu-şi amintesc că a existat ceva înainte de a pătrunde acolo. Se văd, dintr-o dată, întrun ţinut dezolant, în mlaştini, în nămol sau în ţinuturi aride, brăzdate de fulgere sau biciuite de ploi foarte violente. Jur împrejur, există doar cioturi de copaci, pământ crăpat, iarbă arsă. Uneori resimt un frig năpraznic, alteori resimt o umezeală pătrunzătoare, care le dă o senzaţie de îngheţ interior. Deasupra se întinde un cer negru, ca un hău imens, care ucide şi ultima fărâmă de speranţă. De fapt, în iad nu există nici un fel de speranţă, pentru că nu există Dumnezeu. În iad există doar opusul caracteristicilor lui Dumnezeu. Dumnezeu este viaţa. Trupul în care se înfăţăşează oamenii care ajung în iad este de plâns; au aceleaşi haine în care au murit. Deşi este vorba doar despre imaginea corpului sufletului, care reflectă aspectul vestimentar şi fizionomia cu care au murit, pentru oamenii din iad este vorba despre o realitate: ei au trup echivalent trupului material, în care simt durerea mai acut decât o fiinţă din lumea materială. Ei au imprimat pe trup, ca imagine reziduală, aceleaşi răni ce le-au cauzat moartea. Unii oameni sunt răniţi de sabie sau de alte obiecte ascuţite, alţii au ţăruşi înfipţi în diferite locuri ale trupului. Rănile nu se mai închid, iar din ele curge nu sânge, ci un fel de puroi. Imediat ce au pătruns prin gura ca o pâlnie a iadului - Poarta iadului - , oamenii 100
sclavi sunt legaţi cu lanţuri grele la mâini şi la picioare de nişte fiinţe înspăimântătoare: Gardienii iadului. Gardienii iadului sunt fiinţe luciferice din cele mai decăzute, cu aspecte fizionomice adesea înfiorătoare. Lagaţi cu lanţuri, în grupuri compacte, oamenii sclavi sunt puşi la muncă silnică. Concomitent, sunt biciuiţi şi înjuraţi, sunt umiliţi şi adesea călcaţi în picioare (la propriu), de către Gardienii iadului. Nu există dimineaţă, amiază sau seară, astfel că munca este permanantă: nu se opreşte nici un moment. Cu oamenii din iad nu se poate discuta, întrucât nu înţeleg nimic: sunt total abrutizaţi, inerţi în durerea lor fără sfârşit. Sunt umbre vrednice de plâns. Biciuiţi neîncetat, cu lanţuri grele la mâini şi la picioare, oamenii construiesc cetăţi, poduri sau alte construcţii, pe care apoi le dărâmă. Au permanant o foame şi o sete mistuitoare: nu există apă sau hrană. Singura apă pe care o beau este cea de pe cioturile copacilor, singura hrană este cea aruncată cu dispreţ de Gardienii iadului, dar aceea este total insuficientă. Fireşte, oamenii n-au nevoie de hrană ori de apă; au doar senzaţii ce generează o suferinţă imensă. În iad, foamea şi setea sunt scrise întotdeauna cu majuscule. Gardienii iadului plimbă adesea hrană şi apă prin faţa oamenilor care pătrund acolo, doar în batjocură. În batjocură şi în scop "educativ". În iad, oamenii sunt "educaţi" să facă rău aproapelui lor. Principiul iadului este următorul: să faci rău aproapelui, pentru ca tu să trăieşti bine. Oamenii care respectă principiul iadului sunt imediat ridicaţi în "rang" : li se pune în mână un bici şi sunt puşi supraveghetori peste semeni de-ai lor. În schimbul acestei activităţi li se fac promisiuni: vor avea apă şi băutură pe săturate. Uneori, li se arată, pentru un răstimp foarte scurt, zona a doua a iadului, în care se găsesc de toate, din belşug, cu promisiunea că vor ajunge acolo, doar dacă vor coopera. Apoi sunt trimişi iarăşi între semenii lor, pentru a le fi gardieni. Privit de sus, iadul este o zonă sumbră, foarte întinsă, în care locuiesc miliarde şi miliarde de suflete omeneşti. De peste tot se aude un sunet format din tângurile neîntrerupte ale miliardelor de suflete torturate. În iad lipseşte speranţa, lipseşte lumina, lipseşte viaţa, rănile nu se închid, totul emană un miros pestilenţial. În iad lipseşte Sursa vieţii, luminii şi speranţei - Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.