Pe aripile vantului

Pentru a înţelege mai exact ceea ce s-a întâmplat în trecutul îndepărtat, dar şi ceea se petrece în prezent, ne vom îndrepta atenţia asupra unei vechi scrieri sacre, ce face parte din corpusul Vechiului Testament: Ecclesiastul, care este atribuit Pvegelui Solomon. Iată ce spunea Ecclesiastul: "Nu este nimic nou sub soare ... Toate îşi au vremea (timpul) lor şi fiecare lucru de supt ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui şi smulgerea celor sădite vremea ei. Uciderea îşi are vremea ei şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei şi zidirea îşi are vremea ei; plânsul îşi are vremea lui şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui şi jucatul îşi are vremea lui..." în această înşiruire mai intră, în opinia Ecclesiastului, multe activităţi omeneşti, aparent fără legătură unele cu altele: aruncarea cu pietre şi strângerea pietrelor aruncate; îmbrăţişarea şi depărtarea de îmbrăţişări; căutarea şi pierderea; păstrarea şi lepădarea; ruptul şi cusutul; tăcerea şi vorbirea; iubitul şi urâtul; războiul şi pacea (toate aceste activităţi descrise în Ecclesiastul cap 3; 3-5, sunt dispuse, două câte două, în unităţi antinomice). Şi autorul concluzionează: "Apoi când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrurile pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt" (expresia goană după vânt poate fi tradusă liber, în afara contextului, şi prin formula, deja consacrată, pe aripile vântului - sau gonind pe vânt/cu vântul). Există, actualmente, diferite controverse cu privire la ceea ce a vrut să spună autorul Ecclesiastului. La o analiză superficială, autorul Ecclesiastului a vrut să spună că, în existenţa cotidiană a oamenilor, se succed diferite perioade (timpuri sau vremuri); într-o perioadă oamenii se nasc, în altă perioadă plâng, în altă perioadă râd, în altă perioadă aruncă cu pietre, în altă perioadă strâng pietrele aruncate, în altă perioadă mor etc. Evident, aceste constatări, de bun simţ, constituie o banalitate. Nu este neapărată nevoie să fi înţelept pentru a remarca faptul că, într-adevăr, în viaţa omului se succed diferite etape. Totuşi, în urma unei analize ceva mai profunde, se poate presupune că autorul Ecclesiastului nu a vrut să spună ceea ce şi copiii mici au priceput, ci cu totul altceva. Se. pare că autorul Ecclesiastului a dorit să spună că există unităţi de timp îngheţate, ce corespund, fiecare, câte unei caracteristici existenţiale şi unei stări de conştiinţă. Toate câte se află sub ceruri îşi are timpul său - unitatea sa de timp. Există, aşadar, o unitate de timp a naşterii, o altă unitate de timp a aruncării cu piatra (a distrugerii); o altă unitate de timp a plânsului etc. De-o parte, se află unităţile de timp ale discontinuităţii creaţiei - ale râului. De cealaltă parte, se află unităţile de timp ale continuităţii creaţiei - ale binelui. în acest context, Ecclesisatul a vrut să spună că, în momentul în care un om manifestă o caracteristică, intră într-o anumită unitate de timp. Când aruncă cu piatra în sensul distrugerii, intră într-o unitate de timp îngheţată. Când plânge intră în altă unitate de timp, când râde intră în alta şi aşa mai departe. Să prespunem că, de-a lungul vieţii, un om plânge de 2000 de ori şi râde de 3000 de ori. De câte ori a plâns, omul 
în cauză a pătruns într-o singură unitate de timp îngheţată -unitatea de timp a plânsului. De câte ori a râs, omul a pătruns în altă unitate de timp - unitatea de timp a râsului. Situaţia este identică în cazul celorlalte unităţi de timp. Fiecărei unităţi de timp îngheţate îi corespunde o anumită caracteristică definitorie. Prin plâns (ca exprimare a tristeţii), toţi oamenii, de la primul până la ultimul, au pătruns în unitatea de timp specifică plânsului, care este comună tuturor. Ei s-au identificat cu plânsul şi au pătruns în unitatea respectivă de timp îngheţat. Există o singură unitate de timp pentru plâns, comună tuturor, astfel că toţi oamenii din lume care au plâns vreodată au pătruns în ea - au experimentat aceeaşi stare existenţială. Din acest motiv nu se poate vorbi despre ceva nou sub soare, după cum se exprima Ecclesiastul. Dacă nu ar fi aşa, fiecare fiinţă care plânge ar crea ceva nou - ar crea o nouă unitate de timp Tot astfel este şi a fost pentru fiinţele care n-au mai respectat Ordinea lui Dumnezeu, denumite generic Cei răzvrătiţi sau Cei întunecaţi. Prin actul rebeliunii, ele au căzut într-o unitate temporală îngheţată - s-au depărtat de prezentul continuu. Această unitate temporală este cea a discontinuităţii creaţiei - a făptuirii răului - cu nuanţele sale, explicate atât de fpjmos de Ecclesiast: smulgerea celor sădite, uciderea, dărâmarea, plânsul, aruncarea cu pietre, depărtarea de îmbrăţişări, pierderea, lepădarea, ruptul, urâtul, războiul. Diferenţa dintre Cei răzvrătiţi şi oamenii întrupaţi este însă esenţială: dacă oamenii întrupaţi se pot reîntoarce după fiecare stare de discontinuitate şi îşi pot continua existenţa, Cei răzvrătiţi nu pot. Datorită naturii cosmosului spiritual, Cei răzvrătiţi au rămas îngheţaţi chiar în starea pe care au avut-o în momentul rebeliunii. Este ca şi cum, pentru ei, clipa răzvrătirii s-a dilatat ia infinit. In momentui răzvrătirii, Cei întunecaţi au murit, căci păcatul (nerespectarea Ordinii cosmice) înseamnă moartea. Datorită faptului că n-au mai fost vii, ei n-au mai fost compatibili cu cosmosul lui Dumnezeu, astfel că au fost ejectaţi instantaneu în afara acestuia, în haos - într-o stare în care experimentează căderea perpetuă în gol. Pentru a înţelege complet acest proces se impune o comparaţie. Să ne imaginăm o fiinţă omenească, un vânător preistoric, care a îngheţat brusc acum 5000 de ani, într-o calotă glaciară din Alpi. Această fiinţă este descoperită astăzi de către arheologi, într-un mod cu totul întâmplător (o astfel de fiinţă omenească chiar a fost descoperită prin 1990, într-o calotă glaciară din Alpi). Ea s-a păstrat intactă datorită faptului că a fost menţinută la o temperatură scăzută. Veşmintele sau păstrat mtecte. Până şi sabia şi-a păstrat luciul originar şi tăişul ascuţit, iar arcul are coarda la fel de întinsă ca odinioară. Chiar şi expresia feţei s-a păstrat nealterată: fiinţa respectivă, un vânător preistoric, are imprimată pe chip o adâncă groază, dar şi o stare de revoltă împotriva schimbării bruşte de vreme. în tolba de vânător se află un iepuraş, pe care avea de gând să1 consume seara, împreună cu familia ce aştepta într-o grotă din vecinătate. Dacă acel vânător preistoric ar fi trezit brusc la viaţă într-un mod miraculos, ar manifesta în primele minute aceeaşi stare de groază pe care a avut-o în clipa morţii; ar păstra, de asemenea, şi acea stare de rebeliune contra naturii sălbatice sau contra zeului pe care-1 venera, considerând că a fost trădat. După o perioadă, în care ar asculta explicaţiile celor din jur, vânătorul preistoric şi-ar da seama că nimeni nu are vreo vină pentru ceea ce s-a petrecut atunci. Ar înţelege că, datorită unor factori climaterici, a fost surprins de un îngheţ foarte puternic pe când se afla pe un povârniş, în timp ce era la vânătoare; ar înţelege, de asemenea, că a murit instantaneu şi că trupul său a fost menţinut intact datorită faptului că acel perimetru s-a transformat rapid într-o calotă glaciară. Problema cea mai spinoasă pentru acel vânător preistoric s-ar pune în momentul în care, sub ochii lui, iepuraşul din tolbă ar fi resuscitat la fel de miraculos, iar acesta, la rândul său, ar povesti groaza adâncă prin care a trecut, în momentul când vânătorul 1-a hăituit şi 1-a ucis. Vânătorul ar înţelege faptul, destul de simplu, că starea sa din momentul morţii şi starea iepuraşului sunt relaliv asemănătoare. Fireşte, un om nu poate fi înviat după momentul morţii, chiar dacă a fost menţinut în condiţii criogenice stricte, după cum nu poate învia nici iepuraşul. Este doar un exemplu, ce ne poate permite să înţelegem ce s-a întâmplat cu fiinţele rebele din cosmos. Precum vânătorul preistoric, fiinţele rebele din cosmos au îngheţat în secunda în care s-au despărţit de Dumnezeu. Curgerea timpului este legată de modificarea stărilor de conştiinţă. Curgerea timpului nu există decât în 
planul cuantic material; în palierele cosmosului spiritual timpul este static -este îngheţat. Pentru o fiinţă omenească defunctă, nu mai există timp; ea se blochează în starea de conştiinţă în care a murit, ca şi cum acea stare se continuă la infinit, iar secunda morţii se expandează în eternitate. Aceasta este, de fapt, timpul din lumea de dincolo. în momentul rebeliunii, fiinţele întunecate au ieşit din prezentul continuu al lui Dumnezeu. Astfel, ele au îngheţat în starea existenţială nefastă din acel moment, ce s-a continuat la infinit. Ele nu mai cunosc decât acea stare. Pentru ele, timpul s-a blocat, astfel că trăiesc continuu în acea fracţiune de secundă. Evident, pentru cosmos acea fracţiune de secundă a devenit trecut, dar pentru ele reprezintă un etern prezent. într-un fel, se poate spune că acea fracţiune de secundă s-a dilatat unidirecţional în lumea materială, când un om emite o pharismah întunecată se conectează instantaneu acelei unităţi de timp îngheţat în care se află afundaţi Cei răzvrătiţi. De aceea, nu este nimic nou sub soare: ceea ce s-a făcut se va mai face. Când un om aruncă cu pietre se conectează temporal la toţi semenii săi care au aruncat vreodată cu pietre. De asemenea, se conectează la acea fiinţă întunecată, care este responsabilă, în cosmos, cu aruncarea pietrelor. Aruncând cu pietre, omul respectiv părăseşte prezentul, pentru a se înfunda într-o unitate îngheţată de timp ce aparţine trecutului - în timpul îngheţat al aruncării cu pietre. Când omul strânge pietrele, intră într-un alt timp - în unitatea de timp a strângerii pietrelor. Acelaşi lucru se poate spune despre toate actele descrise de Ecclesiast: îmbrăţişarea şi depărtarea de îmbrăţişări; căutarea şi pierderea; păstrarea şi lepădarea; ruptul şi cusutul; tăcerea şi vorbirea; iubitul şi urâtul; războiul şi pacea.