Iubirea Infinita,care este Hristos

A doua Persoană a lui Dumnezeu este Iubirea Infinită. Iubirea infinită s-a întrupat în lumea materială, făcându-se om. Oamenii au numit-o Iisus Hristos. Iubirea Infinită care s-a întrupat ca Iisus Hristos, poate să fie alături de Tatăl şi, simultan, poate să se afle (şi să fie observată de oameni, spirite ale naturii sau îngeri) oriunde în cosmos, pe oricare palier, în oricâte locuri doreşte. Ea poate fi observată într-o infinitate de locuri, simultan. Această caracteristică fiinţială a celei de-a doua Persoane este numită aseitate. Atunci când iese sau intră întru Tatăl (în cazul în care Trei devin Unu pentru scurt timp), o face prin partea dreaptă, puţin în spate. Iubirea nu stă niciodată pe aceeaşi linie cu Tatăl, ci puţin în spate, în partea dreaptă. Iubirea, care este A doua Persoană, nu vorbeşte niciodată neîntrebată, ci doar atunci când Tatăl se întoarce spre ea. Când Tatăl manifestă Sfera de Foc, Iubirea Infinită îi temperează Sfânta Mânie. Iubirea Infinită are o înfăţişare relativ identică cu a Tatălui, doar că pare mai tânără. Chipul Tatălui este adesea încordat, cu două cute ce se întrezăresc între sprâncene: Tatăl tuturor fiinţelor din cosmos Lucrează Neîncetat şi Neobosit în folosul tuturor, iar Grijile Sale sunt infinite, astfel că Chipul Său este adesea îngândurat, sobru, - dar veşnic Bun şi infinit de înţelegător.     După cum apare în cronica akasha, fizionomia celei de-a doua Persoane de la început (de când a fost născut de Tatăl) este identică cu cea a lui Iisus Hristos întrupat în lumea materială. Ceea ce înseamnă că Iisus Hristos s-a întrupat în lumea materială cu Chipul Său de la început. Există totuşi o diferenţă între Chipul de la început şi Chipul de după crucificare. Îngerii spun că, înainte de întrupare, Iisus Hristos era "neîncercat": încă nu-şi dovedise Iubirea faţă de oameni. După crucificare, moarte şi înviere, Iisus Hristos se manifestă, la nivelul lumii eterice, în Trupul de slavă.     Trupul de slavă al lui Iisus Hristos pare a fi alcătuit din două lumini distincte: o lumină argintie ce emană de la brâu în sus şi o lumină de culoarea aramei încinse ce emană de la brâu în jos. Privit de la oarecare depărtare, din amestecul cele două luminozităţi pare că se formează o radiaţie de culoare auric - asemănătoare flăcării unei lumânări. Mirosul emis de Trupul de slavă al lui Iisus Hristos este asemănător pâinii proaspete înmuiate în vin. Sunetul emis este asemănător cu clipocitul cristalin al unui izvor. După crucificare, moarte şi înviere, Iisus Hristos a păstrat Chipul şi înfăţişarea din timpul existenţei întrupate: are aproape un metru nouăzeci de centimetri înălţime, ţine capul aplecat uşor spre dreapta, părul bogat, castaniu spre blond, ce-i cade pe umeri, fruntea perfectă, ochii căprui, cu sclipiri verzi. Are barba mică, de aceeeaşi culoare cu părul, buzele pline şi nasul drept. În Trupul de slavă, Iisus Hristos păstrează urmele crucificării. Aşa cum se manifestă actualmente în lumea eterică, aflat în Trupul de slavă, mimica Feţei lui Iisus Hristos este identică cu cea a oamenilor întrupaţi: uneori râde din toată inima, alteori zâmbeşte suav, alteori i se umezesc ochii. Când vorbeşte cu oamenii decorporaţi - sau, uneori, cu cei întrupaţi - are o expresie iubitoare şi înţelegătoare, asemănătoare cu cea a unui tată care vorbeşte cu copilul său. Iisus Hristos nu are nici o locuinţă (eterică ori de altă natură) în care să se retragă, iar în cei 2000 de ani scurşi de la înviere, nimeni nu l-a văzut decât stând în picioare. Iisus Hristos este prezent adesea în Trupul de slavă, invizibil percepţiei obişnuite, acolo unde oamenii au probleme şi sunt nedreptăţiţi: în spitale, la tribunale (acolo unde se distribuie judecata omenească, iar oamenii pot suferi greşelile săvârşite de semenii lor), în mănăstiri. Iisus Hristos ştie întotdeauna când un om se gândeşte la El, când un om vorbeşte despre El şi este foarte atent când i se cere ajutorul într-o privinţă sau în alta. Uneori, în anumite condiţii, vine alături de omul respectiv, în Trupul de slavă. Alteori, acţioneaza doar de la distanţă. Cel mai mult, apreciază poziţia unui om faţă de El. Apreciază, mai ales, când un om comunică în mod direct şi sincer cu El, iar în acest caz, comunicarea are aceeaşi valoare cu destăinuirea sinceră a unui prieten. Apreciază atunci când un om îşi deschide inima şi sufletul către El, fără să ascundă nimic. Oricum, nici un om nu ar putea să îi ascundă ceva, întrucât Iisus Hristos ştie tot ce se petrece la nivelul Terrei aurica. Iisus Hristos aşteaptă, în primul rând, întrebările oamenilor. Întotdeauna răspunde la întrebări, dar răspunsurile Sale sunt foarte rar puse în cuvinte. Răspunsurile lui Iisus Hristos constau în implicarea omului în anumite situaţii de viaţă. Răspunsurile vin în decurs de aproximativ trei zile, iar omul trebuie să fie foarte atent la situaţiile de viaţă în care este implicat şi să înţeleagă ce anume semnifică. Întotdeauna, în decursul acestor situaţii de viaţa, oamenii învaţă ceva foarte important. De aceea, oamenii trebuie să ceară ajutorul lui Iisus Hristos în mod concret, punând accentul pe o acţiune în curs de desfăşurare. Uneori, dar mai rar, vorbeşte în mod direct cu oamenii. 
Când oamenii îi aud Vocea, trebuie să fie convinşi că Iisus Hristos nu se află departe de ei - ci chiar alături. Vocea Sa este suavă, liniştitoare şi foarte profundă - are o dulceaţă deosebită. Cel care o aude, are impresia că a fost rostită, milimetric, chiar lângă urechile sale. Este ca şi cum omul ar asculta prin intermediul unor căşti stereo, care generează un efect de polifonie: fiecare sunet pare a avea adâncime, lăţime şi înălţime. Atunci când vorbeşte direct cu un om, Iisus Hristos foloseşte numele mic al persoanei respective - cel mai adesea numele prin care este strigat de cei apropiaţi. Iisus Hristos este, de fapt, singura fiinţă din cosmos, care foloseşte numele mic al unui om întrupat. Îngerii nu folosesc niciodată numele de om încarnat, ei folosesc fie apelaţia de fiu al femeii, fie numele de suflet, fie denumirea unei caracteristici a omului respectiv. De altfel, mulţi oameni s-au auzit strigaţi pe nume cel puţin o dată în viaţă, fiind absolut singuri. Cel mai adesea, au crezut că au halucinaţii auditive sau că au auzit vocea inconştientului, fără a se gândi că inconştientul nu-i poate striga pe nume, tocmai pentru că el este acel nume.