Intruparea

Înaintea naşterii, omul vine din regiunile lumii spirituale în corpul său diafan de lumină - corpul duh. În centrul pieptului corpului duh se află spiritul. Corpul duh este străbătut de linia divină, ce coboară din înalt, iar de-a lungul acesteia, precum mărgelele pe o aţă, se află dispuse chakrele atribut.Înaintea fiecărei întrupări a unui om în lumea materială, cu mici variaţiuni, se repetă ceremonia de intrare prin poarta alfa. Această ceremonie se repetă înaintea întrupărilor tuturor oamenilor, indiferent de calitatea (culoarea) corpului lor duh. Oamenii care se întrupează pentru prima oară în lumea materială (care, oricum, în ziua de astăzi, sunt destul de puţini) au corpul duh de culoarea metalului topit, iar oamenii care sunt deja de mult timp în circuitul palingeneziei au culoarea corpului duh în funcţie de nivelul lor evolutiv: portocaliu, galben, auriu etc. Ceremonia întrupării (care repetă, cu unele variaţiuni, ceremonia de pătrundere prin poarta alfa) are loc când fătul are cel mult patru, cinci luni - în a patra sau a cincea lună de sarcină -, fiind condusă de către Îngerul Gabriel. La ceremonie participă mai multe fiinţe angelice din categoria Îngerilor Întrupători. La sfârşitul ceremoniei, Îngerii Întrupători unesc, printr-un fir de lumină, spiritul şi  corpul duh cu trupul din pântecele mamei. După această ceremonie, omul este considerat întrupat în lumea materială. El va sta alături de mamă până la naşterea propriu-zisă. Tot în acel moment, corpul duh se comprimă brusc. Dacă, în lumea de dincolo, corpul duh al unui om are aproape doi metri, după această ceremonie, acesta se comprimă până la dimensiunea fizică a fătului. De-a lungul vieţii în lumea materială, corpul duh rămâne mai mic decât trupul material, dar creşte în dimensiuni împreună cu acesta. Imediat după moarte, corpul duh revine la dimensiunile pe care le avea înaintea întrupării. Chiar în secunda întrupării, unul dintre Îngerii Întrupători rosteşte următoarele cuvinte în limba akhatakha, limba folosită în lumea eterică: "Sahaam teh, Iemat iii ahnii", în traducere: "Începi să luminezi, tu, care eşti mai bătrân decât toţi Fiii Luminii la un loc". În această scurtă alocuţiune, Îngerul Întrupător se referă la spiritul omului, iar nu la corpul duh. Când vine la întrupare, chipul corpului duh este de-o frumuseţe fără margini, iar ochii au o intensitate impresionantă. În momentul naşterii în lumea materială, corpul duh închide ochii, semn că se cufundă într-un somn profund. Uneori, de-a lungul vieţii în lumea materială, ochii corpului duh par a fi întredeschişi, la fel ca la oamenii care dorm. Adesea par a avea mişcări oculare - REM: rapid eys mouvement -, precum în cazul oamenilor care visează. Doar în unele momente, în care omul trupesc se află în stare de somn profund, corpul duh deschide ochii. Corpul duh are culoarea palierului astral de unde a venit, care constituie reşedinţa sa de bază. Un corp duh de culoare portocalie provine de pe palierul portocaliu al Terrei aurica, un corp duh galben provine de pe palierul galben, un corp duh auriu provine de pe palierul auriu şi aşa mai departe. După ceremonia întrupării, pe toată perioada sarcinii, omul centrat în corpul duh stă permanent alături de mamă. Este legat de mamă printr-un fir de lumină şi nu o poate părăsi. În perioada pe care fătul o petrece în pântecele mamei, pe măsura dezvoltării trupeşti, se dezvoltă corpul eteric. Pe măsură ce se dezvoltă corpul eteric, se dezvoltă şi trupul fătului în pântecele mamei. În momentul naşterii, corpul eteric este format definitiv, încheindu-şi procesul lent de structurare, care a început în momentul formării embrionului. Practic, corpul material se coagulează pe corpul eteric. În momentul naşterii, corpul eteric este perfect structurat. Înainte de naştere, chakrele corpului eteric sunt închise, semănând cu nişte bulbi de ceapă. În primele secunde după naştere, intră în activitate petalele unor chakre, care sunt responsabile cu formarea unor caracteristici de bază. După naştere, corpul eteric pare a fi format din energii compacte, ce au o mişcare turbionară. Chipul corpului eteric este întrucâtva diferit de cel al corpului duh. Şi chipul corpului eteric este de o mare frumuseţe, semănând întrucâtva cu vechile statui greceşti. Trăsăturile sunt perfecte; într-un sens se poate spune că sunt idealizate. De cele mai multe ori, chipul corpului eteric reproduce trăsăturile feţei omului din încarnarea anterioară. Cu timpul, pe măsura maturizării trupului fizic, trăsăturile corpului eteric împrumută amprenta trupului material. Ochii corpului eteric sunt, cel mai adesea albaştri, verzi sau căprui. Spre deosebire de ochii corpului duh, ochii corpului eteric stau deschişi mai tot timpul. Totuşi, în cea mai mare parte a timpului petrecut de om în lumea materială, ochii corpului eteric privesc în gol: sunt deschişi, dar nu clipesc şi nu au mişcări ale globilor oculari. Chiar în momentul naşterii, apare sufletul care, iniţial, nu este decât un germene, situat undeva la nivelul gâtului. La început, la nivelul gâului apare o steluţă strălucitoare - care este sufletul propriu-zis. O dată cu prima respiraţie, în momentul în care este tăiat cordonul ombilical, germenele sufletului începe să se manifeste. Din acel moment, se poate afirma că omul are un suflet. Înaintea naşterii fizice, sufletul este doar în stare potenţială. Deşi nu are o strălucire, un miros sau un sunet, sufletul se prezintă ca un germene de mărimea unei seminţe de dovleac, situat în zona gâtului. Abia în momentul naşterii, când fătul respiră autonom pentru prima dată, germenele sufletului devine argintiu-strălucitor, emiţând un sunet continuu, ca un clipocit cristalin de izvor, şi un parfum asemănător celui pe care îl au gutuile coapte. Imediat după ce se formează sămânţa sufletului, mai precis după ce aceasta se manifestă în trupul fizic, în jurul ei apare o spumă de energie, de culoare albă cu reflexe cristaline, care se condensează; acesta este corpul cauzal al sufletului, de forma unui cocon.Câteva momente mai târziu, precum un păianjen îşi întinde pânza, coconul "ţese" o plasă subţire, strălucitoare, legându-se de suprafaţa trupului material, de toate organele, de oase, de tendoane, de chakre şi de glandele endocrine. Acest înveliş nou format este corpul sufletului. Atunci când se formează, corpul sufletului are o culoare alb-lăptoasă, cu străluciri cristaline.  Corpul sufletului are mai multe organe interioare, care se prezintă sub forma unor sfere. Aceste sfere au dimensiunea unei mingi de ping-pong. Cea mai important organ al corpului sufletului este un centru energetic, de forma unei sfere, care poate fi denumit inima fiinţei sufletului. La marea majoritate a oamenilor, această sferă interioară nu are încă o poziţie fixă, precum organele trupului fizic. La unii oameni, inima fiinţei sufleteşti este situată în dreptul stomacului, la alţii în dreptul gâtului, la alţii în dreptul umărului sau în spate, între omoplaţi. De-a lungul vieţii întrupate, în funcţie de conjuncturi, sfera respectivă se deplasează în diferite locuri. Locul ideal în care ar trebui să fie situată inima fiinţei sufleteşti, este în dreptul inimii fizice. Deocamdată, pentru marea majoritate a oamenilor, acesta este doar un deziderat. Doar monahii sau laicii care se roagă des, au inima fiinţei sufleteşti situată chiar în dreptul inimii fizice. Inima fiinţei sufleteşti este locul în care sunt stocate toate trăirile omului, de-a lungul existenţei trupeşti; în ea se strâng, ca într-o arhivă, toate experienţele - ea este sediul personalităţii trupeşti, care se formează între naştere şi moarte. La moarte, conţinutul informaţional stocat în inima fiinţei sufleteşti va fi aspirat în corpul duh. În lumea eterică se spune că inima fiinţei sufleteşti este amintirea a toate.     De-a lungul vieţii, prin contactul cu lumea materială, corpul sufletului se acoperă cu energii exogene de diferite culori. Prin aceasta, nu trebuie să se înţeleagă că sufletul involuează în vreun fel, ci doar că suferă un proces de acoperire, datorită noxelor specifice lumii materiale. Tot la câteva secunde după momentul naşterii, dintr-un punct strălucitor, situat în regiunea plexului, se formează o legătură energetică specială cu mama, ca o rază laser, care persistă toată viaţa. De altfel, procesul întrupării presupune o colaborare perfectă la nivel auric, pe toată durata sarcinii, între mamă şi copil - mai precis, între corpul duh al mamei şi corpul duh al copilului. Această colaborare începe în momentul concepţiei şi se încheie în momentul naşterii. Întruparea unui copil printr-o anumită femeie se produce datorită unei afinităţi de sunet între corpurile duh. Vibraţia energetică a mamei în momentul concepţiei atrage, precum un magnet, un corp duh corespunzător din regiunile lumii astrale. Dacă mama are probleme în perioada sarcinii - dacă este bolnavă, frustrată, stresată etc - corpul duh al copilului nu reuşeşte să se armonizeze energetic cu ea, pentru a se întrupa în condiţii optime, ceea ce-i declanşează o senzaţie de disconfort. Mai mult decât atât, copilul se poate naşte cu diferite handicapuri, care nu sunt legate de antecedentele sale karmice. Astfel, imediat după naştere, în interiorul trupului material al copilului se află trei corpuri energetice de formă umanoidă: corpul duh care poartă spiritul, corpul eteric şi corpul sufletului. Cele trei corpuri seamănă cu trei păpuşi formate din lumină, puse una în alta. Fiecare din cele trei corpuri luminoase are o fizionomie distinctă. Fiecare corp este situat în propriul său palier cuantic. Cele trei corpuri interioare se deplasează împreună cu trupul material, ca şi cum ar fi situate într-un câmp gravitaţional unic. Ca dimensiuni, de-a lungul existenţei materiale, cele trei corpuri interioare se dezvoltă împreună cu trupul material, fără a depăşi limitele epidermei. În primele săptămâni de după naştere, omul nu are aură exterioară; nu are corp emoţional, corp astral, corp mental, corp spiritual. Nu are decât cele trei corpuri interioare de formă umanoidă, ce luminează blând, precum trei statui din neon.  Cea mai fascinantă senzaţie a unui om în perioada prenatală este senzaţia de plutire: embrionul uman, apoi micuţul trup pe cale de a se constitui, plutesc într-un extaz minunat, în pântecele matern - în lichidul amniotic. În tot acest răstimp, omul simte tot ce simte mama; aude ce vorbeşte, îi înţelege gândurile, trăirile, emoţiile, frustrările. Cel mai mult este deranjat de faptul că, cu el în pântece, părinţii săi încă mai întreţin relaţii sexuale, ceea ce-i imprimă senzaţii de disconfort - senzaţii care, mai târziu, de-a lungul existenţei în lumea materială, pot constitui temelia unor acte comportamentale eronate. Expulzarea violentă din pântecul matern este prima experienţă traumatizantă a unui om - izgonirea din Paradis, din extazul şi bucuria ce a premers întruparea. Astfel, prin durere, omul pătrunde prin Poarta vieţii şi devine un cetăţean cu drepturi şi obligaţii depline al acestei lumi.