marți, 26 septembrie 2017

Trecerea prin poarta mortii


Ultimul act al existenţei omului în lumea materială este marea trecere - moartea. Imediat după ce a trecut dincolo, fiecare om se redescoperă pe sine însuşi - cel care a fost, este şi va fi. Fiecare om descoperă, de asemenea, că, de-a lungul existenţei încarnate, a fost acoperit şi învăluit într-o multitudine de voaluri succesive. Imediat după decorporare, toate aceste voaluri dispar, întrucât nu mai are ce să le susţină, căci personalitatea, fabricată de-a lungul existenţei întrupate, intră în stare de disoluţie. Imediat după marea trecere, fiecare om are o serie de trăiri - scurte străfulgerări cognitive, ca nişte flashuri de cunoaştere. Străfulgerările cognitive nu sunt oferite în mod arbitrar de cineva aflat în exterior, ci reprezintă doar reconectarea fiecărui om la propria sa fiinţă atemporală. Redescoperirea de sine, imediat după momentul marii treceri, permite conectarea la un tip de cunoaştere diferit de cel realizat prin intermediul simţurilor şi mentalului. Într-o fracţiune de secundă, orice om descoperă adevărul cu privire la sine şi cu privire la cosmos. De fapt, orice omul îşi reaminteşte totul. Ca o consecinţă directă a marii treceri, fiecare om - chiar şi cel mai materialist - îşi dă seama că identificarea fiinţei sale cu trupul material a fost o eroare. De asemenea, realizează şi faptul că trupul a fost doar un instrument. Trupul a fost ca un palton pe care omul l-a îmbrăcat în momentul în care, prin naştere, a pătruns în lumea materială. Chiar în momentul în care conştientizează acest fapt, omul se întreabă cum de-a fost atât de orb, de-a lungul existenţei întrupate. Se întreabă, de asemenea, cum de s-a lăsat "furat" de peisajul lumii materiale şi de concepţiile ei specifice - cum de-a fost posibil să uite de sine. Apoi urmează pasul următor: omul înţelege foarte clar că scurta viaţă din lumea materială a avut un scop. De asemenea, omul înţelege că viaţa în trup material are un scop general pentru toată umanitatea. Omul mai înţelege şi faptul că, subsumată scopului general, viaţa sa personală trebuia să se ralieze scopului general. Imediat după aceea, omul înţelege şi faptul că există o diferenţă imensă între dezideratele ce trebuiau atinse şi ceea ce a realizat de-a lungul vieţii. Cu alte cuvinte, omul înţelege că, în momentul naşterii în lumea materială, exista un plan ideal a ceea ce trebuia să facă. Acesta este planul ideal al vieţii: planul adevărat. Planul adevărat nu a fost impus de nimeni altcineva decât de omul însuşi. Omul însuşi, înaintea naşterii în lumea materială, a pregătit cu minuţiozitate totul, pentru a-şi împlini scopul personal şi pentru a se integra scopului general al umanităţii. Planul ideal este structurat adânc chiar în fiinţa sa interioară şi reflectă ceea ce trebuia să facă, pentru a fi în acord cu cosmosul. Pentru ca un om să fie în acord cu cosmosul, trebuie să respecte Legile divine. Dacă ar respecta Legile divine, omul s-ar integra în Firea lucrurilor, în Ordinea cosmică, şi ar împlini planul ideal, devenind astfel o Cruce de Om - un om care îşi poartă crucea şi devine una cu ea. De cealaltă parte, este ceea ce a făcut omul de-a lungul existenţei în lumea materială, încălcând, într-un fel sau altul, Legile. Acesta este planul realizat. Între planul ideal şi planul realizat există o imensă diferenţă de potenţial. Diferenţa de potenţial dintre cele două planuri poartă numele de karma.     Sentimentul de ruşine ce apare la orice fiinţă omenească imediat după marea trecere, este generat tocmai de diferenţa de potenţial între ceea ce trebuia să facă şi ceea ce a făcut - între planul ideal şi planul realizat. Imediat după marea trecere, fiecare om înţelege că nu a respectat planul ideal, pentru a fi în armonie cu cosmosul. Iar atunci apare dorinţa profundă de a îndrepta ceea ce a greşit, pentru a fi în armonie cu sine însuşi şi cu cosmosul. În primele fracţiuni de secundă ce urmează marii treceri, fiecare om îşi îndreaptă, cum este firesc, atenţia asupra sa şi a ceea ce este în momentul prezent - în prezentul continuu. Iar atunci, fiecare om îşi aminteşte de trupul său. Conştientizând legătura cu trupul, fiecare om este cuprins de un sentiment de milă profundă faţă de sine. Fiecărui om i se pare, în acele momente, că se trezeşte dintr-un vis. Şi nu din orice vis, ci dintr-un coşmar, în care se făcea că este altcineva - un personaj straniu, cu un comportament haotic, imprevizibil şi derutant. Cu adevărat îngrozitor este însă faptul că acel altcineva nu este doar un personaj de vis, ci chiar generatorul visului. Omul înţelege că el însuşi este acel altcineva şi că nu este vorba de un vis, ci de propria sa existenţă în lumea materială. O existenţă care i se păruse cândva extrem de lungă. Din starea în care se află, imediat după momentul morţii, alături de propriul său trup devenit cadavru, orice om este zguduit interior: devine mut de uimire. Abia acum conştientizează cu adevărat ce a fost şi ce a devenit. Stupefiat, cutremurat interior, orice om îşi contemplă pentru prima oară trupul din afară. Descoperă, evident, acelaşi trup pe care-l văzuse doar în oglindă ori în fotografii, prea grăbit să-l analizeze în detaliu, cu luciditate, de-a lungul existenţei întrupate - un trup care deja zace inert, palid, fără viaţă, cu ochii semideschişi, goi, cu pleoapele uşor umflate. Trupul inert, părăsit de suflul vieţii, pare o păpuşă abandonată de păpuşar. Imediat după marea trecere, orice trup începe să emită mirosul specific al morţii, care începe să se înstăpânească asupra conglomeratului de celule fizice.     Primul impuls pentru un om care deja a trecut prin marea trecere este să elimine tot ce-a greşit, să fie în acord cu sine şi cu cosmosul. Fireşte, acesta este doar un impuls de moment. Firul vieţii nu mai poate fi reînnodat. Orice om înţelege atunci că trupul nu mai este al său şi că viaţa nu-i mai aparţine. De fapt, trupul n-a fost niciodată al său, iar viaţa nu i-a aparţinut, deşi aşa crezuse. Atunci, orice om işi poate reaminti motto-ul pe care, într-un fel sau altul, l-a urmat de-a lungul vieţii. "Fac ceea ce vreau, pentru că sunt liber. Iar ceea ce vreau este să-mi fie bine. Nu dau nimănui socoteală pentru ceea ce fac. Nici chiar lui Dumnezeu..." Totuşi, doar la câteva momente după actul morţii, chiar în faţa angrenajului care-i servise drept sălaş de-a lungul multor ani, ce i se păruseră lungi - dar, care, acum, i se păreau insignifianţi în comparaţie cu eternitatea pe care o presimţea - omul care deja a trecut prin poarta morţii devine capabil să înţeleagă, în sfârşit, că totul i-a fost oferit. Nimic nu a fost al său: nici trupul, nici viaţa. Şi, la urma urmei, nici ceea ce făptuise nu i-a aparţinut în totalitate. Toate sunt bunuri ale cosmosului, nu ale omului. Cosmosul este cel care a dăruit ceva omului: trupul, viaţa, sănătatea, puterea, cinstirea, bogăţia. Omul trebuia doar să le menţină intacte, pentru a fi ca la început. Abia în secunda în care îşi vede trupul inert, cu ochii pustii şi goi, pe om îl încearcă dorinţa de a face bilanţul scurtei vieţi ce i se hărăzise. Ca un resort, în doar câteva fracţiuni de secundă, omul îşi aminteşte toate discuţiile sale cu prietenii, cu cunoştinţele, cu familia, cu inamicii, cu necunoscuţii. Îşi reaminteşte fiecare faptă, fiecare vorbă, fiecare sunet, fiecare gând. Aude tonalitatea vorbelor sale, aude gândurile ce sălăşuiesc vii, în spatele sunetelor pe care le articulase. Revede fiecare faptă a sa. Pare că amintirile vieţii ce abia se încheiase, se revarsă, dintr-o dată, în conştiinţa sa. Amintirile atât de vii şi de limpezi îl atrag pe om ca un magnet. Într-o fracţiune de secundă, orice fiinţă omenească ce deja a trecut prin poarta morţii revede toate experienţele vieţii derulându-se cu repeziciune, în timp de continuă să dialogheze cu sine însuşi - precum, cândva, Hamlet dialoga cu craniul tatălui său.