În această lume există mulţi indivizi care, într-un fel sau altul, pe căi adesea nebănuite, caută sensurile adânci ale existenţei proprii, dar şi sensurile adânci ale lumii. De fapt, căutând sensurile adânci ale destinului propriu, nu poţi să nu înglobezi destinul propriu în sensurile şi resorturile destinului mai larg al lumii. Deşi, noi, oamenii, ne considerăm atât de diferiţi unul de celălalt, sunt mult prea multe lucruri care ne unesc, iar existenţele noastre au, pe undeva, un numitor comun. Ceea ce ne desparte este numai o aparenţă, iar această aparenţă devine vizibilă numai dacă reuşim să ne sustragem lumii cotidiene, concrete, să ne ridicăm deasupra vremurilor şi să ne focalizăm atenţia asupra a ceea ce ne uneşte şi asupra a ceea ce, pe undeva, transcende existenţa noastră de zi cu zi. Iar acest deziderat se împlineşte dacă încercăm să ridicăm capul din pământ şi să privim, dacă nu spre înălţimile pe care, simţim, ne sunt atât de intime, cel puţin să privim peste umăr, cu coada ochiului, spre străfulgerările sau chiar către luminile care, într-un mod misterios, ne luminează paşii. Sau, cu alte cuvinte, să încercăm să devenim oameni adevăraţi. Sunt persoane care, o viaţă întreagă, caută cu înfrigurare transcenderea condiţiei umane normale, dedicându-se unor forme exotice de iniţiere, tehnicilor yoga, feluritelor tipuri de meditaţie, asanelor, austerităţitor de tot felul. Uneori ei nu obţin nimic sau, dacă obţin, este prea puţin din ceea ce au sperat că vor obţine. Această nereuşită pare să se producă datorită faptului că uităm mult prea adesea că viaţa ne dă, fiecăruia dintre noi, exact experienţele de care avem nevoie. Nu o dată, s-a spus, perfect îndreptăţit, că experienţele vieţii, chiar dacă uneori par grele, dificil de suportat, reprezintă iniţierea cea mai desăvârşită. Problemele puse de cursul cotidian al vieţii reprezentă probabil cea mai eficientă formă individualizată de iniţiere. Viaţa ne oferă ecuaţia a ceea ce noi înşine încă nu suntem şi trebuie să devenim, iar rezolvările pe care noi le dăm acestei ecuaţii ne transformă mai mult decât orice altă formă artificială de iniţiere.
De aceea, trăsăturile caracteriale dobândite de-a lungul vieţii, reprezintă bunul nostru cel mai de preţ, singurul, de altfel, pe care nu ni-l poate lua nimeni. Chiar dacă visăm la transcenderea condiţiei umane şi la o transformare radicală a cursului existenţei noastre, uităm prea adesea că nu putem fi altceva decât produsul împrejurărilor vieţii cotidiene şi al destinului propriu şi că, abia în momentul în care totul este copt, când acumulările cantitative se transformă în salturi calitative, apare ceva nou în existenţa noastră, ceva ce pare demn de a fi experimentat în scurtul periplu pe acest pământ. Şi semnatarul acestor rânduri, la fel ca orice individ scindat între lumea aceasta, supusă "terorii istoriei" şi lumea interioară căreia, singură, îi sunt necesare anumite răspunsuri sau chiar unele certitudini pentru a fi în acord cu sine, a căutat, de-a lungul vieţii, un răspuns cât de cât coerent întrebărilor interioare.
În ceea ce mă priveşte, sunt o persoană interesată de anumite probleme pe care, începând de la un moment dat al existenţei mele, am încercat să mi le pun. Într-un târziu, după o anumită cotitură a destinului propriu, am încercat să le reflect în scris. Consider scrisul ca un fel de iniţiere - să-i spunem o iniţiere care ajută la conştientizarea mai amplă a experienţelor vieţii. Atunci când, la începutul lunii noiembrie a anului 1999, l-am cunoscut pe Eugen Nicolae Gîscă, am înţeles cu adevărat ce înaltă formă de iniţiere poate oferi viaţa şi, mai ales, ce preţ poţi plăti pentru ea. În acea toamnă târzie a anului 1999, abia terminasem ultimul capitol la o carte referitoare la misterele Egiptului antic, şi mă aflam, ca să zic aşa, într-o pauză planificată, care să-mi permită apoi lecturarea la rece a ceea ce scrisesem. În acea perioadă de timp, care încă mai reverberează straniu în amintirea mea, Eugen era în căutarea nu numai a unui partener de dialog, ci, mai ales, în căutarea unui partener care să-l ajute să aştearnă în scris ceea ce putuse afla despre lumea în care trăim şi, mai ales, despre lumea pe care o "accesase" printr-o întâmplare - dacă, într-adevăr, termenul de "întâmplare" mai poate avea acoperire în lumea în care trăim.
De înălţime medie, subţire, cu ochii căprui cu reflexe verzui, parcă aţintiţi spre o lume necunoscută, de o modestie incredibilă, Eugen era ca un sac plin cu informaţii şi căuta persoana de dialog disponibilă să-l asculte şi, mai ales, să-l înţeleagă. Bătuse la multe uşi, dar majoritatea dintre ele, mai mult sau mai puţin elegant, îi fuseseră trântite în nas. Dialogând pentru prima data cu Eugen, prima mea senzaţie, cum avea să remarce mai târziu cu umor noul meu prieten, a fost cea de uluială şi de neîncredere. Eram dea dreptul stupefiat, deşi eram oarecum familiarizat cu informaţiile pe care Eugen decisese să le deşerte în faţa mea. Una este să citeşti astfel de informaţii în cărţi sau să te bazezi pe intuiţia proprie, şi alta este să vină cineva în faţa ta şi să-ţi spună direct, că el chiar vede astfel de lucruri şi fenomene. Eugen este ceea ce s-ar putea numi, printr-un termen la modă, un "paranormal". El vede lucruri, fiinţe, evenimente care se desfăşoară într-un alt plan de existenţă decât cel care, printr-un termen generic, a primit numele de "lumea noastră". Cum a venit, Eugen mi-a explicat dintr-o suflare ceea ce percepe în acel plan de existenţă "paralel", cu vorbele sale, nu întru-totul logic - la acel moment - pentru mine. Mi-am dat seama că trebuia, înainte de toate, să adaptez acele informaţii la propriile mele cunoştinţe din acel moment. Că trebuie să sintetizez apoi ce-a rezultat şi, nu în ultimul rând, să redau totul într-o formă închegată şi explicită. După aceea, trebuia să raportez cele aflate la informaţiile şi la limbajul deja existent în mass-media. Eram conştient de faptul că în mintea oamenilor au început să se incurce anumite concepţii, anumiţi termeni, anumite interpretări.
De-a lungul a multor sute sau poate, mii de ore de discuţii şi de experimente, de despicat firul în patru, de controverse şi de neînţelegeri, de confirmări şi de reformulări, am reuşit să înţeleg ceea ce voia Eugen să comunice prin mine oamenilor interesaţi de acest subiect. Rămâneau în suspensie o serie de întrebări. Pe atunci nu eram convins că voi fi capabil să reproduc fidel informatiile furnizate de Eugen, fără a încerca să te "modelez" şi să le interpretez, în funcţie de informaţiile şi cunoştinţele pe care, de-a lungul timpului, într-un răstimp ce deja depăşeşte douăzeci de ani, le-am obţinut prin intermediul cărţilor. Dar întrebarea cea mai presantă era dacă voi fi capabil să-mi anesteziez egoul, pentru a deveni un canal potrivit prin care informaţiile oferite de Eugen să parvină la cunoştinţa celor interesaţi. În general, autorii care dedică astfel de lucrări unor personalităţi complexe şi atipice precum sunt paranormalii, consideră că este de datoria lor de a interveni pe parcursul lucrării asupra subiectelor dezbătute. Autorii unor astfel de demersuri au o formaţie intelectualistă şi enciclopedică destul de vastă, care îi îndreptăţeşte, cel puţin până la un punct, să intervină asupra informaţiilor furnizate de cei cărora le-au sevit, cu multă generozitate, drept intermediari. Am plecat de la ideea că este necesară eliminarea unor impulsuri egocentrice, că trebuie să mă ascund, pe cât posibil, în spatele textului şi că trebuie să intervin cât mai discret cu putinţă, tocmai pentru a lăsa să ajungă liber la cititor informaţiile, unele dintre ele incredibile, pe care Eugen le are de oferit. De aceea, decisesem să-l las pe el să povestească ceea ce are de povestit, lăsând, cu multă plăcere, egocentrismul să se manifeste în cărţile pe care le scriu singur. Eugen se prezenta ca un canal de contact între aspectul manifestat al lumii materiale şi aspectul ortoexistenţial, iar orice intervenţie exterioară nu ar fi făcut decât să modifice sau să coloreze cu o altă tentă mesajul său complex. Ulterior însă, mi-am dat seama că rolul de "secretar", liber asumat, nu se integra deloc în contextul general al colaborării noastre. Iniţial, rolul meu în această carte trebuia să fie acela de a tria, selecta şi ordona o cantitate imensă de informaţie, astfel încât cititorul să se poată descurca cu uşurinţă într-un păienjeniş vast - multe informaţii fiind absolut incredibile, unele aflate aparent în contradicţie cu cele furnizate de alţi paranormali - şi să obţină maximum de beneficiu din lecturarea lor. Însă, cu timpul, am înţeles că rolul meu trebuia să devină mult mai activ decât cel de a reproduce informaţiile furnizate de Eugen. Ceea ce-mi povestea el nu putea fi pur şi simplu, transmis în mod direct. Eugen vorbea despre "beculeţe", despre "cămăşi aurice", despre fel de fel de evenimente petrecute într-un univers paralel lumii materiale în termeni extrem de improprii. Una din particularităţile personalităţii lui Eugen era aceea că nu avea cunoştiinţă despre ce se scrisese în domeniu, nu cunoştea încă denumirile folosite în mod curent în literatura, s-o numim, ocultă, iar informaţiile acumulate aveau toate şansele de a se pierde într-o relatare naivă datorită unei sărăcii evidente de limbaj. La capătul a nenumărate şi obositoare ore de discuţie, am început, treptat, să ajungem la un anumit rezultat. Iar rezultatul final al acestor ore de discuţii este rezumat în această carte. Astfel, felul meu specific de a înţelege a modificat felul specific de a înţelege al lui Eugen, iar ceea ce percepe el în planurile paralele ale cosmosului, prin capacităţile de care dispune, au modificat sensibil concepţia mea proprie. Aceste este şi motivul pentru care, rolul asumat iniţial, de "scrib autorizat" sau de "secretar", s-a dovedit a nu se potrivi nici persoanei mele, nici conjuncturii generale. Dacă, până în acel moment al existenţei mele eram un individualist convins, după aceea am ajuns la concluzia că, în lumea oamenilor, există o complementaritate perfectă între indivizi, iar lucrările date oamenilor, la fel ca şi cele asumate prin liberul arbitru, pot fi realizate uneori în tandem. Astfel, cu timpul, nu s-a mai pus problema de a delimita foarte clar aportul unuia sau al celuilalt. Unul dintre parteneri percepe anumite aspecte spirituale, iar celalalt îl ajută pe primul să înţeleagă ceea ce vede şi notează în scris rezultatul. Acest aspect al parteneriatului dintre mine şi Eugen este o realitate incontestabilă, care nu trebuie ascunsă sau supraestimată. Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că cele narate în această carte reprezintă rezultatul percepţiei extrasenzoriale şi că trăirile fenomenelor sau evenimentelor descrise îi aparţin în exclusivitate lui Eugen. În cele din urmă, rolul meu a fost doar acela de a încerca să prezint de-o manieră accesibilă experienţele sale suprasensibile.
Cristian Gănescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.