Tunelul

Oceanul gandurilor reziduale
 Terra aurica, aura spirituală a planetei pământ, este un fel de sferă aurică, în mijlocul căreia se găseşte pământul fizic. Pentru început, simplificând lucrurile, trebuie să ne imaginam globul terestru înconjurat de mai multe sfere aurice concentrice.     Prima sfera concentrică principala este lumea eterică, a doua sfera este lumea astrală, iar a treia sferă este lumea spirituală. Celelalte sfere ale Terrei aurica sunt insuficient cunoscute, astfel încât, pentru moment, nu le vom lua în considerare. Oricum, pentru cunoaşterea umana, cele mai importante sunt lumea eterică şi lumea astrala.     Fireşte, fiecare din sferele enumerate anterior este situată pe un anumit palier cosmic, fiind în esenţă o lume în sine. Lumea astrală, la fel ca şi lumea spirituală, are mai multe paliere distincte, structurate ierarhic în funcţie de nivelul evolutiv al entităţilor umane care-şi desfăşoară activitatea acolo. Fiecare palier cosmic, care reprezintă o lume în sine, posedă propriile sale legi de funcţionare şi propriul său cadru spaţio-temporal, diferit de cel cunoscut în lumea fizică.     În jurul lumii fizice se află un fel de nobodyland, un "ţinut al nimănui", format din gândurile reziduale ale oamenilor. Practic, acest nobodyland este un fel de înveliş energetic, un fel de manta, unde se adună formele gânduri emise de oameni.     Acest ţinut, care nu este nici lumea eterică, nici lumea astrală, trebuie evitat cu grijă, întrucât formele gânduri existente acolo - gândurile emise de oameni de-a lungul existenţei planetei - au căpătat o existenţă autonomă şi nu sunt absolut deloc folositoare oamenilor. Dimpotrivă, ele au un efect distructiv asupra celui care, în diferite împrejurări, pătrunde acolo.     Se pare că, cei care consumă droguri şi au anumite stări "onirice" pătrund în acest palier cosmic care trebuie evitat. Cei care o iau razna - se cred Napoleon, Stalin etc - se conectează mental în acel loc al himerelor. Acest înveliş al globului terestru îl vom numi Oceanul gândurilor reziduale. Acesta este de fapt ceea ce Carl Gustav Jung a denumit "inconştientul colectiv".  










 Tunelul
     Pentru a pătrunde în Lumea eterică, Eugen trebuie sa străbată un fel de peşteră de forma unui tunel. Este deja foarte cunoscută descrierea multor contemporani care, în cazul unei morţi clinice, come sau leşin, afirmă că părăsesc trupul material trecând printr-un fel de tunel sau horn îngust. Această constatare este la fel de corectă şi pentru un clarvăzător care ia contact cu lumea eterică precum şi, după toate probabilităţile, pentru un clarvăzător de tip "astral", care se priveşte în lumea astrală.     De fapt, există nu unul, ci două tuneluri pe care le străbate esenţa umană atunci când, dintr-un motiv sau altul, părăseşte lumea materială şi întregul sistem de condiţionări pe care aceasta o implică. Pentru clarvăzătorul care poate percepe lumea eterică există deci două tunele distincte: un tunel microcosmic şi un tunel macrocosmic.     Ceea ce contează este însă modul în care omul însuşi este capabil să fie conştient de ceea ce se petrece în acele momente extrem de scurte, în care are loc trecerea dintrun palier în altul al cosmosului. Trecerea se produce în general foarte repede, astfel încât numai cei care sunt foarte atenţi la ceea ce se petrece pot povesti în cunoştinţă de 60
cauză fenomenele la care au fost martori.     Primul tunel, care se prezintă sub forma unei peşteri, este situat la nivelul microcosmic, adică la nivelul structurii aurice a omului, iar al doilea tunel este situat la nivelul macrocosmic, la nivelul Terrei aurica.     În momentul părăsirii acestei lumi - prin părăsire înţelegem schimbarea registrului perceptiv al omului - omul însuşi se condensează şi se centrează într-un singur şi unic punct. La părăsirea trupului, conştiinţa şi conştienţa omului se centrează instantaneu pe canalul central, situat de-a lungul coloanei vertebrale, Sushumna, de-a lungul căruia zboară cu o viteză ameţitoare pentru a ieşi printr-un punct oarecare.     Canalul Sushumna este primul tunel prin care omul părăseşte trupul, indiferent dacă este moarte clinică, comă sau leşin profund. Prin acest tunel, omul nu se vede pe sine înveşmântat într-un "corp", ci este doar un punct de conştiinţă şi de conştienţă. Sushumna se aseamănă cu o peşteră gigantică, extrem de lungă, prin care omul, centrat într-un singur punct de conştiinţă şi conştienţă, se deplasează extrem de rapid.     Părăsind prima peşteră sub forma unui tunel interior - Sushumna -, omul pătrunde automat în cea de-a doua, care este situată însă la nivelul marcocosmic al Terrei aurica. De regulă, omul care moare sau care se dedublează nu realizează că este vorba despre două peşteri-tunel şi vorbeşte despre una singură. Există însă o diferenţă importantă, observată probabil de către cei care reuşesc să aibă o asemenea experienţă în mod repetat. Pentru cineva care a trecut de multe ori prin asemenea experienţe - cum este cazul lui Eugen -, este evident faptul că există o diferenţă esenţială - o diferenţă de plan cuantic - între cele două tunele-peşteri.     Dacă în prima peşteră-tunel, omul este condensat la nivelul unui punct de energie chintesenţială, în cea de-a doua peşteră-tunel omul se vede pe sine ca posedând un corp. Este, desigur, vorba despre un corp de lumină. În cea de-a doua peşteră-tunel, omul zboară, cu pletele în vânt, cu o viteză foarte mare.     Există însă diferenţe esenţiale de percepţie între omul care părăseşte definitiv lumea materială, prin moarte, şi cei care o părăsesc doar pentru o perioadă oarecare de timp, prin dedublare în lumea astrală sau eterică, ori în cazurile de moarte clinică. Acest fapt este perfect explicabil dacă ne gândim că, la moarte, se produc anumite procese la nivelul structurilor aurice umane, procese care nu au loc la persoanele care doar voiajează întâmplător sau voluntar în afara trupului material şi a sistemului de referinţă a lumii materiale.     Părăsirea trupului material nu înseamnă numai o simplă "ieşire la aer curat" cum cred unii, ci o operaţiune de mari proporţii în care are loc schimbarea temporară (dedublare, moarte clinică) sau definitivă (moarte) a sistemului de referinţă specific lumii materiale. Voiajul astral, la fel ca şi clarvederea în lumea eterică, presupune multe modificări de mare complexitate a sistemului auric uman, implicând schimbarea radicală a sistemului propriu de reprezentare, înţelegere şi de percepţie a lumii. Se schimbă radical optica, modul de înţelegere al omului, care conştientizează în câteva fracţiuni de secundă mai mult decât a făcut-o de-a lungul unei vieţi întregi.     La întrebarea cum este posibilă trecerea instantaneee de la microcosmos la macrocosmos, Veghetorii contactaţi de Eugen în lumea eterică răspund invariabil: "Fiecare lume are înaintea ei o altă lume mai mare decât ea, (lume) în care se duce, şi în spatele ei o altă lume, mai mică, din care s-au născut amândouă (toate)".     Ambele peşteri-tunele prin care trece omul cu viteză foarte mare par a avea mii şi mii de kilometri lungime şi mii şi mii de kilometri adâncime. Omul se simte pierdut, iar senzaţia de imensitate îl copleşeşte.                           Peştera macrocosmică pare a fi formată din miliarde şi miliarde de pietre strălucitoare. Din pereţi urcă şi coboară mii şi mii de stalactite şi stalagmite gigantice, ce par a măsura zeci de mii de kilometri. Jocurile de lumini multicolore, jerbele de lumină care strălucesc feeric crează o imagine neîntâlnită în lumea materială. Culorile strălucitoare ce emană din stalactite şi stalagmite sunt însoţite de miliarde de melodii, 61
a căror perfecţiune şi frumuseţe este copleşitoare pentru orice fiinţă umană.     Din toate părţile peşterii-tunel emană o luminozitate extrem de dulce, de voluptoasă. Peştera pare a fi vie şi înzestrată cu inteligenţă şi conştientă. Orice om care pătrunde prin ea simte iubirea profundă care emană de peste tot şi are senzaţia că peştera este o mamă iubitoare care îl protejează şi îl încurajează fără a cere nimic în schimb.     Din loc în loc, toate luminile strălucitoare par a fi absorbite de un fel de vârtejuri gigantice. Din acele vârtejuri se aud mii şi mii de voci. Din unele vârtejuri se aud voci plăcute, voioase, larmă şi voie bună. De multe ori se aud cântece îngereşti, de-o frumuseţe fără seamăn. Aceste vârtejuri emit culori, străluciri şi parfumuri foarte frumoase. Îngerii Veghetori spun că acestea sunt Porţile care dau spre "Locaşul Luminii", "locul unde  HAUTI  fabrică ploaia, zăpada, vânturile şi fulgerele".     Sunt însă şi vârtejuri care emit culori întunecate, din care se aud blesteme, strigăte de mânie, de ajutor, vaiete disperate, plansete. Aceste din urmă vârtejuri se deschid doar pentru scurt timp. Ele apar mereu în alte locuri.     Voiajul omului prin aceste peşteri tunele nu durează mai mult de 30 de secunde după timpul material, dar cel ce le străbate are senzaţia că au trecut multe ore sau chiar zile. De fiecare dată când străbate această peşteră imensă, clarvăzătorul este fascinat de inteligenţa, înţelepciunea, frumuseţea, iubirea imensă care emană din ea. Şi, deşi pare paradoxal, clarvăzătorul ştie că el este în peşteră şi că peştera este în el.     Peştera tunel are mai multe ieşiri, iar una din aceste ieşiri duce în lumea eterică. La acest capăt al peşterii tunel se vede de departe o lumină foarte intensă, iar această lumină foarte intensă este strălucirea lumii eterice. O altă ieşire duce, după câte se pare, în Lumea de "dincolo", dar prin această ieşire nu merg decât cei care nu se mai întorc în lumea materială.