A» Universul cosmologic «^
Cosmosul material, pe care noi oamenii îl considerăm a fi imens, este ca o picătură de ulei într-un ocean infinit. Oceanul infinit este Sfera de Lumină, iar lumea materială este doar o enclavă în imensitatea acesteia. Savanţii afirmă că cosmosul material, numit şi "univers observabil" sau "orizont cosmologic", se întinde până la limita de 25 miliarde de ani-lumină. Nu se poate cunoaşte mai mult despre dimensiunile universului, iar acest fapt se datorează nu atât limitărilor tehnologiei, cât mai ales legilor naturale ale cosmosului. Orice obiect cosmic, care trece dincolo de "orizontul cosmologic" îşi pierde luminozitatea datorită depalsării spre roşu cu o viteză de peste 90% din viteza luminii şi nu mai poate fi detectat, devenind invizibil. Undeva, pe cuprinsul cosmosului material, se află sistemul nostru planetar. Sistemul nostru planetar are în total 12 corpuri cereşti, care orbitează în jurul Soarelui. Dintre cele 12 corpuri cereşti, 9 sunt materiale (inclusiv Soarele), iar 3 sunt eterice, aşadar invizibile prin intermediul simţurilor materiale şi nedetectabile prin instrumentele tehnologice. Datorită demersurilor ştiinţei moderne, se cunosc foarte multe cu privire la cele 9 planete materiale; nu acelaşi lucru se poate spune despre cele trei planete eterice. Cele trei planete eterice sunt numite astfel: Yuhton, Perfer şi Axiah. în termenii folosiţi astăzi, Yuhton a fost denumită Vulcan, Perfer a fost denumită Phaeton, iar Axiah a fost denumită Planeta X. Dintre ele, doar planeta eterică Perfer a fost cândva locuită. Perferul eteric este o planetă care a fost incendiată la sfârşitul ciclului al doilea. Ea arde şi astăzi la nivelul planului cuantic eteric. Celelalte două planete eterice, Yuhton şi Axiah, nu sunt deocamdată apte pentru a primi forme de viaţă eterică. Yuhton este prima planetă a sistemului solar, fiind situată imediat după Soare - undeva între Soare şi Mercur. Axiah este o planetă eterică, situată la capătul sistemului soalar, după Pluton, fiind cea mai depărtată planetă de Soare. Planetele eterice Yuhton şi Axiah nu sunt locuite.
Undeva, în interiorul sistemului nostru solar se află Pământul fizic. Pământul, ca planetă, nu seamănă cu nici o altă planetă a sistemului nostru solar. De altfel, Pământul nu seamănă cu nici o planetă din cosmosul material. Toate corpurile cereşti din cosmos au o contraparte energetică - o dublură energetică. Contrapartea energetică se află tot la nivelul planului cuantic materiei, nu la cel eteric sau la cel astral. Din punct de vedere al contrapărţii sale energetice, Pământul material se aseamănă cu o gaură neagră, ce are în mijlocul său un nucleu, ca un vârtej întunecat. Nucleul este mult mai întunecat decât restul contrapărţii energetice a globului fizic. Din punctul de vedere al contrapărţii energetice, tot ceea ce există în lumea materială - de la formele de relief la construcţii artificiale şi la fiinţe - se prezintă sub forma unor proiecţii întunecate. Nici o structură fizică materială nu emite lumină - nu este luminoasă. Singurele structuri ce emit lumină în lumea materială sunt structurile aurice interioare ale oamenilor - spiritele şi corpurile duh. Fireşte, structurile aurice interioare ale oamenilor nu aparţin planului material, ci unui plan cuantic superior; ele sunt doar "captive" în lumea materială. Aşadar, tot ce există în lumea materială, de la structura materială a fiinţelor la corpurile cereşti - materia ca aspect ontologic -, are la bază energii întunecate. într-un fel, se poate spune că tot ce există în lumea materială este format din întuneric. De aceea, structurile materiale nu pot fi observate decât atunci când sunt luminate de o sursă exterioară - ceea ce înseamnă că acea sursă exterioară trebuie să fie formată dintr-o energie cu o vibraţie mai înaltă. Dacă nu ar exista o sursă de energie capabilă să lumineze lumea materială, oamenii n-ar putea observa nimic din ceea ce îi înconjoară, tocmai datorită faptului că orice structură materială este formată din întunecime. în lumea materială, lumina Soarelui (sau a substitutului denumit electricitate) generează ceea ce noi desemnăm a fi văzul. Fără lumina Soarelui, oamenii nu ar putea percepe mediul înconjurător. Spre deosebire de orice structură din lumea fizică, o apariţie de fiinţă îngerească sau omenească decorporată (un duh de om) care se manifestă pentru scurt timp în lumea materială, luminează cu de la sine putere şi nu are nevoie de vreo sursă exterioară pentru a fi observată. Aceasta înseamnă că structura unei astfel de fiinţe nu este formată din energii întunecate, precum cele din lumea materială, ci din energii ce emit lumină. Acesta este, de altfel, motivul pentru care o apariţie a unei fiinţe angelice sau umane defuncte luminează pe timp de noapte, fiind vizibilă oamenilor încarnaţi datorită luminozităţii proprii, iar nu datorită faptului că este luminată de o sursă exterioară. Faţă de materie, structurile aurice transfizice manifestă anumite caracteristici speciale, asemănătoare cu cele atribuite de savanţii moderni antimateriei. Savanţii moderni afirmă că, undeva, la un nivel cuantic insuficient cercetat astăzi, există ceea ce ei definesc a fi antimaterie (antiparticulă, antiproton, antineutron etc). Evident, ceea ce astăzi este definit drept antimaterie este considerat a fi ceva opus materiei şi implicit, lumii vii, dar nu s-a realizat încă un consens al lumii ştiinţifice actuale cu privire la acest subiect. Fiind formată doar din energii întunecate, contrapartea Pământul material se aseamănă cu o gaură neagră (repetăm, contrapartea energetică nu trebuie confundată cu aspectul eteric sau astral;^ este vorba doar despre substratul energetic al materiei). în mijlocul acestei găuri negre, se află nucleul întunecat al Pământului fizic, care se prezintă ca un vârtej. La fel se prezintă şi toate celalalte corpuri cereşti din univers. între nucleul întunecat al pământului fizic şi nucleele tuturor corpurilor cereşti din cosmos s-au format legături energetice, formate din raze întunecate. Prin intermediul acestor raze de energie întunecată, nucleul pământului este în conexiune cu nucleele tuturor corpurilor cereşti din cosmosul material. Aceste raze de energie întunecată pot fi denumite raze de creaţie. Razele de creaţie au aspectul unor canale prin care cirulă curenţi de energie întunecată. La ieşirea din nucleul întunecat al globului fizic, razele de creaţie nu au un diametru prea mare: nu Spăşesc 30 de centimetri. Ele se lărgesc progresiv pe măsură ce se îndepărtează de pământ. La ieşirea din atmosferă, razele de creaţie nu depăşesc trei metri diametru, dar în spaţiul cosmic ating diametre impresionante, de mai mulţi kilometri. Cu cât se depărtează de globul terestru, razele de creaţie sunt mai mari şi mai ample. Spaţiul cosmic este străbătut de nenumărate raze energetice întunecate, ce fac legătura între nucleul pământului fizic şi toate corpurile cereşti. Fiecare rază de creaţie este unică, în sensul că prin ea se realizează o conexiune energetică între nucleul Pământului şi nucleul unui singur corp ceresc, fără a interfera cu altele. Fiecare rază are propria sa energie modulată informaţional;
emite un anumit sunet, un anumit miros şi o anumită lumină întunecată (nota bene: evident, în lumea materială, lumina nu poate fi întunecată, dar din punctul de vedere discutat aici se poate concede că există o lumină de culoare neagră. Mai mult decât atât: lumina de culoare neagră are o radiaţie întunecată. Se poate concluziona astfel că lumina neagră este o altfel de lumină, care nu are corespondent în lumea materială). La fel ca un fir de înaltă tensiune în jurul căruia se acumulează câmpuri de forţă, toate razele întunecate emit, la rândul lor, o radiaţie întunecată, ce se propagă, omnidirecţional, în spaţiul cosmic. Radiaţia tuturor razelor creează un câmp energetic unic, de culoare întunecată, care se reflectă la nivelul material. De aceea, pe timpul nopţii, cerul are o culoare întunecată (desigur, ştiinţific, alta este explicaţia). Prin intermediul razelor de creaţie are loc un schimb continuu de energie modulată informaţional între nucleul Pământului şi nucleele tuturor corpurilor din cosmos. Acest schimb de energie are loc în cadrul unui proces de feadback: pe de-o parte, întunecimea din nucleul fizic al Pământului (energiile întunecate) este emisă către toate corpurile cereşti, iar de cealaltă parte, nucleul pământului fizic atrage toată energia întunecată din cosmos. Acest dublu proces poate fi înţeles ca o respiraţie şi ca o inspiraţie neîncetată, în cadrul unui proces de autoreglare continuuă. Universul fizic este format din găuri negre, din sori, din planete etc. La fel ca universul fizic, aura omului este formată din atomi luminoşi, adică din sori (stele), din planete, din spaţii întunecate (care dau senzaţia unor porţiuni de discontinuitate) şi din găuri negre - vârtejuri întunecate care absorb energia. Există o corespondenţă perfectă între numărul corpurilor cereşti din universul material - miliarde şi miliarde de corpuri cereşti - şi numărul de atomi luminoşi din aura omului. Modificările produse pe pământ, la nivelul structurii aurice a oamenilor, sunt în corespondenţă cu modificările petrecute la depărtări de miliarde de ani-lumină, în spaţiul cosmic, prin procesul continuu de feadback, realizat prin intermediul razelor de creaţie. Ceea ce este sus este jos, ceea ce este jos este sus. între microcosmos şi macrocosmos, între cerurile mari (cosmosul) şi cerurile mici (aura oamenilor) este astfel o corespondenţă perfectă. Din centrul universului se vede totul, dar dinspre periferie nu se vede centrul. Ceea ce înseamnă că curbura spaţiului este un fapt concret şi că universul material se aseamănă cu o pâlnie inversată, al cărui centru este situat în adâncime. Cu cât un ipotetic observator se depărtează de centru urcă, iar cu cât se apropie de centru, coboară.
Cosmosul material, pe care noi oamenii îl considerăm a fi imens, este ca o picătură de ulei într-un ocean infinit. Oceanul infinit este Sfera de Lumină, iar lumea materială este doar o enclavă în imensitatea acesteia. Savanţii afirmă că cosmosul material, numit şi "univers observabil" sau "orizont cosmologic", se întinde până la limita de 25 miliarde de ani-lumină. Nu se poate cunoaşte mai mult despre dimensiunile universului, iar acest fapt se datorează nu atât limitărilor tehnologiei, cât mai ales legilor naturale ale cosmosului. Orice obiect cosmic, care trece dincolo de "orizontul cosmologic" îşi pierde luminozitatea datorită depalsării spre roşu cu o viteză de peste 90% din viteza luminii şi nu mai poate fi detectat, devenind invizibil. Undeva, pe cuprinsul cosmosului material, se află sistemul nostru planetar. Sistemul nostru planetar are în total 12 corpuri cereşti, care orbitează în jurul Soarelui. Dintre cele 12 corpuri cereşti, 9 sunt materiale (inclusiv Soarele), iar 3 sunt eterice, aşadar invizibile prin intermediul simţurilor materiale şi nedetectabile prin instrumentele tehnologice. Datorită demersurilor ştiinţei moderne, se cunosc foarte multe cu privire la cele 9 planete materiale; nu acelaşi lucru se poate spune despre cele trei planete eterice. Cele trei planete eterice sunt numite astfel: Yuhton, Perfer şi Axiah. în termenii folosiţi astăzi, Yuhton a fost denumită Vulcan, Perfer a fost denumită Phaeton, iar Axiah a fost denumită Planeta X. Dintre ele, doar planeta eterică Perfer a fost cândva locuită. Perferul eteric este o planetă care a fost incendiată la sfârşitul ciclului al doilea. Ea arde şi astăzi la nivelul planului cuantic eteric. Celelalte două planete eterice, Yuhton şi Axiah, nu sunt deocamdată apte pentru a primi forme de viaţă eterică. Yuhton este prima planetă a sistemului solar, fiind situată imediat după Soare - undeva între Soare şi Mercur. Axiah este o planetă eterică, situată la capătul sistemului soalar, după Pluton, fiind cea mai depărtată planetă de Soare. Planetele eterice Yuhton şi Axiah nu sunt locuite.
Undeva, în interiorul sistemului nostru solar se află Pământul fizic. Pământul, ca planetă, nu seamănă cu nici o altă planetă a sistemului nostru solar. De altfel, Pământul nu seamănă cu nici o planetă din cosmosul material. Toate corpurile cereşti din cosmos au o contraparte energetică - o dublură energetică. Contrapartea energetică se află tot la nivelul planului cuantic materiei, nu la cel eteric sau la cel astral. Din punct de vedere al contrapărţii sale energetice, Pământul material se aseamănă cu o gaură neagră, ce are în mijlocul său un nucleu, ca un vârtej întunecat. Nucleul este mult mai întunecat decât restul contrapărţii energetice a globului fizic. Din punctul de vedere al contrapărţii energetice, tot ceea ce există în lumea materială - de la formele de relief la construcţii artificiale şi la fiinţe - se prezintă sub forma unor proiecţii întunecate. Nici o structură fizică materială nu emite lumină - nu este luminoasă. Singurele structuri ce emit lumină în lumea materială sunt structurile aurice interioare ale oamenilor - spiritele şi corpurile duh. Fireşte, structurile aurice interioare ale oamenilor nu aparţin planului material, ci unui plan cuantic superior; ele sunt doar "captive" în lumea materială. Aşadar, tot ce există în lumea materială, de la structura materială a fiinţelor la corpurile cereşti - materia ca aspect ontologic -, are la bază energii întunecate. într-un fel, se poate spune că tot ce există în lumea materială este format din întuneric. De aceea, structurile materiale nu pot fi observate decât atunci când sunt luminate de o sursă exterioară - ceea ce înseamnă că acea sursă exterioară trebuie să fie formată dintr-o energie cu o vibraţie mai înaltă. Dacă nu ar exista o sursă de energie capabilă să lumineze lumea materială, oamenii n-ar putea observa nimic din ceea ce îi înconjoară, tocmai datorită faptului că orice structură materială este formată din întunecime. în lumea materială, lumina Soarelui (sau a substitutului denumit electricitate) generează ceea ce noi desemnăm a fi văzul. Fără lumina Soarelui, oamenii nu ar putea percepe mediul înconjurător. Spre deosebire de orice structură din lumea fizică, o apariţie de fiinţă îngerească sau omenească decorporată (un duh de om) care se manifestă pentru scurt timp în lumea materială, luminează cu de la sine putere şi nu are nevoie de vreo sursă exterioară pentru a fi observată. Aceasta înseamnă că structura unei astfel de fiinţe nu este formată din energii întunecate, precum cele din lumea materială, ci din energii ce emit lumină. Acesta este, de altfel, motivul pentru care o apariţie a unei fiinţe angelice sau umane defuncte luminează pe timp de noapte, fiind vizibilă oamenilor încarnaţi datorită luminozităţii proprii, iar nu datorită faptului că este luminată de o sursă exterioară. Faţă de materie, structurile aurice transfizice manifestă anumite caracteristici speciale, asemănătoare cu cele atribuite de savanţii moderni antimateriei. Savanţii moderni afirmă că, undeva, la un nivel cuantic insuficient cercetat astăzi, există ceea ce ei definesc a fi antimaterie (antiparticulă, antiproton, antineutron etc). Evident, ceea ce astăzi este definit drept antimaterie este considerat a fi ceva opus materiei şi implicit, lumii vii, dar nu s-a realizat încă un consens al lumii ştiinţifice actuale cu privire la acest subiect. Fiind formată doar din energii întunecate, contrapartea Pământul material se aseamănă cu o gaură neagră (repetăm, contrapartea energetică nu trebuie confundată cu aspectul eteric sau astral;^ este vorba doar despre substratul energetic al materiei). în mijlocul acestei găuri negre, se află nucleul întunecat al Pământului fizic, care se prezintă ca un vârtej. La fel se prezintă şi toate celalalte corpuri cereşti din univers. între nucleul întunecat al pământului fizic şi nucleele tuturor corpurilor cereşti din cosmos s-au format legături energetice, formate din raze întunecate. Prin intermediul acestor raze de energie întunecată, nucleul pământului este în conexiune cu nucleele tuturor corpurilor cereşti din cosmosul material. Aceste raze de energie întunecată pot fi denumite raze de creaţie. Razele de creaţie au aspectul unor canale prin care cirulă curenţi de energie întunecată. La ieşirea din nucleul întunecat al globului fizic, razele de creaţie nu au un diametru prea mare: nu Spăşesc 30 de centimetri. Ele se lărgesc progresiv pe măsură ce se îndepărtează de pământ. La ieşirea din atmosferă, razele de creaţie nu depăşesc trei metri diametru, dar în spaţiul cosmic ating diametre impresionante, de mai mulţi kilometri. Cu cât se depărtează de globul terestru, razele de creaţie sunt mai mari şi mai ample. Spaţiul cosmic este străbătut de nenumărate raze energetice întunecate, ce fac legătura între nucleul pământului fizic şi toate corpurile cereşti. Fiecare rază de creaţie este unică, în sensul că prin ea se realizează o conexiune energetică între nucleul Pământului şi nucleul unui singur corp ceresc, fără a interfera cu altele. Fiecare rază are propria sa energie modulată informaţional;
emite un anumit sunet, un anumit miros şi o anumită lumină întunecată (nota bene: evident, în lumea materială, lumina nu poate fi întunecată, dar din punctul de vedere discutat aici se poate concede că există o lumină de culoare neagră. Mai mult decât atât: lumina de culoare neagră are o radiaţie întunecată. Se poate concluziona astfel că lumina neagră este o altfel de lumină, care nu are corespondent în lumea materială). La fel ca un fir de înaltă tensiune în jurul căruia se acumulează câmpuri de forţă, toate razele întunecate emit, la rândul lor, o radiaţie întunecată, ce se propagă, omnidirecţional, în spaţiul cosmic. Radiaţia tuturor razelor creează un câmp energetic unic, de culoare întunecată, care se reflectă la nivelul material. De aceea, pe timpul nopţii, cerul are o culoare întunecată (desigur, ştiinţific, alta este explicaţia). Prin intermediul razelor de creaţie are loc un schimb continuu de energie modulată informaţional între nucleul Pământului şi nucleele tuturor corpurilor din cosmos. Acest schimb de energie are loc în cadrul unui proces de feadback: pe de-o parte, întunecimea din nucleul fizic al Pământului (energiile întunecate) este emisă către toate corpurile cereşti, iar de cealaltă parte, nucleul pământului fizic atrage toată energia întunecată din cosmos. Acest dublu proces poate fi înţeles ca o respiraţie şi ca o inspiraţie neîncetată, în cadrul unui proces de autoreglare continuuă. Universul fizic este format din găuri negre, din sori, din planete etc. La fel ca universul fizic, aura omului este formată din atomi luminoşi, adică din sori (stele), din planete, din spaţii întunecate (care dau senzaţia unor porţiuni de discontinuitate) şi din găuri negre - vârtejuri întunecate care absorb energia. Există o corespondenţă perfectă între numărul corpurilor cereşti din universul material - miliarde şi miliarde de corpuri cereşti - şi numărul de atomi luminoşi din aura omului. Modificările produse pe pământ, la nivelul structurii aurice a oamenilor, sunt în corespondenţă cu modificările petrecute la depărtări de miliarde de ani-lumină, în spaţiul cosmic, prin procesul continuu de feadback, realizat prin intermediul razelor de creaţie. Ceea ce este sus este jos, ceea ce este jos este sus. între microcosmos şi macrocosmos, între cerurile mari (cosmosul) şi cerurile mici (aura oamenilor) este astfel o corespondenţă perfectă. Din centrul universului se vede totul, dar dinspre periferie nu se vede centrul. Ceea ce înseamnă că curbura spaţiului este un fapt concret şi că universul material se aseamănă cu o pâlnie inversată, al cărui centru este situat în adâncime. Cu cât un ipotetic observator se depărtează de centru urcă, iar cu cât se apropie de centru, coboară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.